— Cu adevărat! Sunt fermecător, ba chiar perfect, ceea ce implică în modul cel mai evident Perfecțiunea Oricărei Ființe!! O, ce bun trebuie să fie cel ce m-a creat!
Și începu să pășească șchiopătând, zdruncinând șuruburile slab fixate (căci nimeni nu le înșurubase temeinic, așa cum se cuvine) și fredonând imnuri în cinstea Armoniei Prestabilite, iar după vreo șapte pași se poticni, căci nu vedea prea bine, și se prăvăli cu capul în jos, înapoi în câmpul de gunoaie, și nu se întâmplă cu el nimic în afară de faptul că începu să ruginească, să se descompună și să se altereze de-a binelea timp de trei sute paisprezece mii de ani, pentru că a căzut în cap și i s-au produs niște scurtcircuite, făcându-l să piară de pe această lume. Și după aceasta s-a întâmplat că un negustor, transportând cu vasul său vechi anemone pentru piciorongarii de pe planeta Năduza, s-a certat, în apropierea soarelui de culoarea crinului, cu adjunctul — său și a aruncat în el cu pantofii, iar un pantof a spart geamul și a zburat în vid; rotirea acelui pantof a fost însă deranjată de unele perturbări provocate de faptul că o cometă, care cândva îl orbise pe Trurl, s-a nimerit din nou în același loc, și pantoful, rotindu-se încet, a căzut pe lună, fiind numai ușor pârlit de frecarea atmosferică, a ricoșat de pe o pantă și l-a lovit pe Mă-am-pe-mine-Fiul-său-însuși cu atâta impetuozitate și dintr-un asemenea unghi întâmplător, încât datorită forțelor centrifuge, presiunilor și momentului general de rotire, fu din nou pusă în funcțiune scăfârlia din deșeuri a acelei ființe accidentale. Și asta s-a întâmplat pentru că, lovit, Mă-am-pe-mine-Fiul-Său-însuși a căzut într-o baltă din apropiere și a împrăștiat în ea cloruri și ioduri și totul i s-a învârtit în cap de atâta electrolit, și a luat naștere acolo un curent, care umbla de colo-colo și ca urmare a acestei rătăciri și rotiri Mă-am-pe-mine s-a oprit în noroi, spunându-și: Mi se pare că exist!
Dar nimic mai mult nu fu în stare să cugete timp de alte șaisprezece veacuri, numai ploaia îl stropea și grindina îl lovea, și-i crescuse entropia, dar după o mie cinci sute douăzeci de ani o păsărică, zburând deasupra câmpului de gunoaie, speriată de un vultur care o urmărea, adăstă o clipă ca să-și poată lua mai mare avânt și așa se făcu de-l lovi pe Mă-am-pe-mine drept în frunte, și urmă trezirea și întărirea acestuia. Mă-am-pe-mine strănută, apoi își zise:
— Cu adevărat, exist! Exist fără pic de îndoială. Dar se pune întrebarea, cine e de fapt cel care spune: „exist”? Adică: cine sunt eu? Cum să găsești răspuns la asta? Ba mai mult! Dacă în afară de mine ar mai fi încă ceva, orice, cu care aș putea să mă pun alături, să mă compar — asta ar mai merge, dar chestia e că nu există nimic, fiindcă e clar că nu se vede absolut nimic! Exist deci numai eu, care alcătuiesc atotposibilitatea goală-goluță, fiindcă pot să cuget la orice doresc, dar ce sunt eu de fapt — un loc gol pentru gândire sau ce altceva?
În realitate nu mai poseda nici un fel de simțuri, căci acestea, de-a lungul veacurilor care trecuseră, se stricaseră și se descompuseseră, sub stăpânirea neînduplecatei și nemiloasei Entropia, iubitoarea, de Haos. Nu văzu deci Mă-am-pe-mine nici pe mama-baltă, nici pe tatăl-noroi, nici lumea întreagă, nu-și. amintea nimic din ceea ce se întâmplase și în genere nu mai putea nimic, decât să gândească. Numai asta mai putea, așa că începu să se ocupe de-a binelea cu cugetarea.
— Ar trebui — își zise — ar trebui să umplu acest vid care sunt eu însumi și astfel să spulber nesuferita lui monotonie. Așa că, să născocim ceva; când vom născoci, așa va rămâne, căci nu există nimic altceva în afara gândurilor noastre. După cum se vede, devenise oarecum plin de sine, căci gândea despre el însuși la numărul plural.
— Ar fi oare posibil — își spuse apoi — să mai existe ceva în afară de mine? Să zicem pentru o clipă — deși aceasta sună improbabil, ba chiar nebunesc — să zicem că da. Să botezăm acest altceva Gozmoz. Deci, există Gozmozul, și eu sunt o părticică a lui!
Aici se opri, cântări lucrurile și ipoteza aceasta i se păru cu totul lipsită de temei. Îi lipseau orice rațiune, orice fundament, argumentele, premisele, o recunoscu deci drept o curată pretenție nejustificată, o uzurpare peste măsură, se rușină foarte și-și spuse:
— Despre ceea ce este în afara mea, dacă acolo este într-adevăr ceva, nu știu nimic. Despre ceea ce este înăuntrul meu voi ști îndată ce voi cugeta asupra acestui lucru, căci cine altul dacă nu eu, la naiba, poate să cunoască mai bine gândurile mele?! Și-și imagină pentru a doua oară Gozmozul, dar de data asta îl situă în propriul său interior spiritual; faptul i se părea mult mai plin de modestie, mai cuminte și mai apropiat de firea lucrurilor spre care tindea. Și începu să umple acest Gozmoz al lui cu tot felul de felurimi închipuite. Mai întâi, cum n-avea încă dexteritate, îi născoci pe nișteliți, care se ocupau cu vârșărănia a o mulțime de fleacuri, precum și pe știleniți, cărora le plăceau șoașele. Și îndată se bătură nișteliții cu știleniții din cauza unei șoașe, că Mă-am-pe-mine-Gunoi căpătă o strașnică durere de cap și cu nimic alta nu se alese din această facere a lumii, în afară de migrenă.