Trecu atunci la alte încercări de creație, într-un mod mai prudent și inventă elementele de bază, cum sunt gazul nobil, sau elementul perfect numit Calțonium, și elementul spiritual numit Cugetalium, și înmulți existențele, greșind din când în când, dar după câteva veacuri căpătă o oarecare experiență și execută destul de solid în gând propriul său Gozmoz, în care-și duceau viața numeroase triburi, ființe, existențe și fenomene, și era acolo tare plăcut, pentru că legile acelui Gozmoz le făcuse cât se poate de liberale, căci nu-i plăcea ideea legităților aspre, a acelui regulament de cazarmă pe care-l folosește Maica Natura (pe care, de altfel, n-o cunoștea și despre care nimic nu știa).
Și lumea aceasta a Fiului-Său-Însuși era plină de minunății capricioase și o dată se întâmpla într-un fel, și altă dată altfel, cu totul altfel, așa, fără nici o pricină. Iar dacă cineva urma să piară în această lume, întotdeauna se putea evita acest lucru, căci Mă-am-pe-mine hotărâse să nu se ajungă la înfruntări irevocabile. Și bine au mai dus-o în gândul lui, veacuri de-a rândul, și gondralii, și caleușii care descoperiseră calțoniul, și clofundrii, și benigna, și primiștii. În vremea asta îi căzură lui Mă-am-pe-mine mâinile făcute din gunoaie și picioarele făcute din resturi, iar apa bălții din jurul taliei sale, cândva zvelte, se coloră în ruginiu, și încet-încet se cufundă cu corpul în mâlul noroios. Și tocmai întinsese, cu o duioasă atenție, noi constelații în veșnica întunecime a conștiinței sale, care-i era Gozmozul, și, cum se pricepea, se îngrijea dezinteresat ca să-și amintească perfect de tot ceea ce crease numai cu gândirea; și deși din cauza asta îl durea capul, nu contenea, căci se simțea necesar Gozmozului său și serios îndatorat față le el. Dar între timp, fără știrea lui, rugina îi rosese tabla de deasupra, iar fundul oalei lui Trurl, pe care cu mii de ani în urmă o făcuse să existe, legănându-se pe valurile bălții, se apropia de el încet, și abia mai putu să se țină deasupra apei cu capu-i nefericit. Și în clipa când Mă-am-pe-mine tocmai o meșterea pe blânda Baucis, cea transparentă și pe credinciosul ei Ondragor și, pe când amândoi călătoreau printre sorii întunecați ai imaginației sale, în tăcerea generală a tuturor noroadelor gozmozice, inclusiv a nișteliților, și se chemau încetișor unul pe altul — plesni țeasta prearuginită sub ușoara atingere a oalei, împinse de vânt, apa cenușie pătrunse în hățișul spirelor de aramă, stingând electricitatea circuitelor logice și se prăvăli Gozmozul lui Mă-am-pe-mine în preaperfectul neant. Iar cei care i-au făcut, începutul, o dată cu grămada de lumi, n-au aflat niciodată despre asta.
Sfârșind, mașina neagră făcu o plecăciune, iar regele Genialon rămase pe gânduri, meditând atât de adânc și de trist, încât cei de față începură să privească chiorâș la Trurl, pentru că întunecase mintea regelui cu asemenea povestire. Dar regele zâmbi de îndată și întrebă:
— Mai ai vreo poveste ca asta pusă deoparte, mașină dragă?
— Stăpâne — răspunse mașina, înclinându-se până la pământ — am să-ți spun istoria ciudat de abisală a lui Clorian Teorițius Clapostol, intelectric și gândant mamonistic.
Odată, excelentul constructor Clapauțius, trăgându-și sufletul după uriașele-i munci (căci tocmai îi meșterise regelui Gropofil Mașina-Care-Nu-Există — dar asta e cu totul altă poveste), nimeri pe planeta mamonizilor și începu să umble de colo-colo, căutând singurătatea, până ce zări, la marginea unui codru, o colibă năpădită cu totul de ciberner sălbatic, și din care ieșea fumul. Ar fi fost bucuros s-o ocolească, dar văzuse în fața ei niște butoaie de cerneală goale, și surprins de acea priveliște, băgă capul înăuntru. În spatele unei mese făcute dintr-o stâncă mare, pe o piatră mai mică ce-i servea de scaun, se afla un bătrân, atât de pârlit, ruginit și plin de tot felul de sârme, încât te minunai privindu-l. Fruntea o avea în multe locuri turtită, ochii i se roteau scârțâind teribil în rame, la fel și mădularele îi scârțâiau neunse, și numai sârmelor și sforicelelor își datora fărâma de existență pe care și-o ducea într-o strașnică lipsă de curent, după cum dovedeau clar bucățile de chihlimbar aruncate ici-colo; numai prin frecarea lor, nefericitul dobândea o picătură de curent dătător de viață! La vederea acestei mizerii, sufletul milostiv al lui Clapauțius se înmuie și, discret, vru să bage mâna în pungă, când bătrânul, zărindu-l abia acum cu ochii lui tulburi, se răsti cu glas pițigăiat:
— Venit-ai, în sfârșit!?
— Păi, am venit… bâigui Clapauțius, mirat că era așteptat acolo unde n-avusese deloc intenția să fie.
— Acuma? Ei, atunci să pieri, să cazi în străfunduri, frânge-ți-ai mâinile, gâtul și picioarele — țipă bătrânul cât îl ținea gura și începu să arunce în Clapauțius, care încremenise, cu ce se nimerea, cu tot felul de gunoaie. Când, în sfârșit, obosit, încetă cu bombardatul, Clapauțius îl întrebă cu blândețe cărui fapt datorează o asemenea primire. Un timp, bătrânul mai bombăni: Pocni-te-ar scurtcircuitul! De-ai înțepeni pe veci, corosivule! Dar după aceea, potolindu-se, se îmbună într-atâta încât, gâfâind, cu degetul ridicat, blestemând din când în când, dar aruncând scântei atât de des, că începu să miroasă a ozon, îi povesti cu aceste cuvinte istoria sa:
— Să știi, străine, că eu sunt primul gândant dintre gândanți, pasionat de ontologie, iar numele meu — care cândva va întuneca strălucirea stelelor — este Clorian Teorețius Clapostol. M-am născut din părinți sărmani, din fragedă copilărie am simțit atracție către cugetarea care pătrunde tainele existenței. Având șaisprezece ani, am scris prima mea operă intitulată Deotronul. În ea am expus teoria generală a zeităților aposteriorice, care zeități trebuie să fie dăruite Cosmosului de către civilizații, pentru că, după cum se știe, materia este cea dintâi, iar la începutul începuturilor nimeni nu gândește. Atunci, în zorii istoriei, trebuie să fi domnit o completă lipsă de cugetare și, bineînțeles, ia uită-te numai la. Cosmosul ăsta, cum arată!! Aici bătrânul se înecă de mânie, bătu din picior, apoi, obosind, continuă: Am explicat deci necesitatea de a alcătui zei din spate, câtă vreme în față nu erau; și orice civilizație care se ocupă cu intelectrica nu năzuiește spre nimic altceva decât spre construirea Plenipotențialei Ultimative, adică rectificatorul răului sau îndreptătorul căilor Inteligenței. În această operă am cuprins de îndată planul primului Deotron, precum și caracteristica abilității lui, măsurată în deoni. Această unitate a plenipotenței desemnează echivalentul efectuării de minuni pe o rază de un miliard de parseci. Când a apărut acea carte, tipărită de mine însumi, am alergat cât ai clipi în stradă, sigur fiind că poporul mă va purta îndată pe umerii săi, mă va încununa cu flori și mă va acoperi cu aur, dar nici măcar vreun prăpădit de cibernardin nu m-a lăudat. Mai mult mirat decât dezamăgit din cauza asta, m-am așezat la masă și am scris cartea Ciocan pentru Inteligență, în două volume, în care am arătat că fiecare civilizație are înaintea ei două căi, și anume, sau să se chinuie pe sine însăși, sau să se răsfețe de-a binelea. Și una și alta o face, devorând câte puțin Cosmosul și prelucrând rămășițele de stele, transformându-le în scaune de closet, rotițe, pinioane, țigarete și pernițe mici, și asta vine de acolo, că, neputând înțelege Cosmosul, dorește acel Neînțeles să-l preschimbe oarecum în Înțeles și nu încetează până ce nu transformă nebuloasele în cloace, iar planetele în dormitoare și bombe, având în vedere totodată Suprema Idee a Ordinii, căci numai Cosmosul asfaltat, canalizat și catalogat i se pare suficient de decent. În al doilea volum, cu titlul Advocatus Materiae, am arătat că Inteligența, ca urmare a avidității sale, se simte în largul ei numai atunci când reușește să supună vreun gheizer cosmic sau să înhame la el vreun roi de atomi, care să fabrice o alifie contra pistruilor. După care se aruncă spre fenomenul următor, pentru ca, în calitate de tropheum, să-l lege la șirul de prăzi scientifice. Dar și acele două tomuri excepționale au fost primite cu tăcere; mi-am spus atunci că cea mai mare virtute este răbdarea și stăpânirea de sine. Apoi, după apărarea Cosmosului în fața Inteligenței, pe care am întors-o pe toate părțile, precum și a Inteligenței în fața Cosmosului, a cărui nevinovăție se întemeiază pe faptul că Materia, din nechibzuință, își îngăduie tot felul de porcării, am scris, cuprins de o bruscă inspirație, cartea Croitorul Existenței, în care am dovedit cât se poate de logic că certurile filozofilor sunt un lucru fără sens, căci fiecare se cuvine să aibă propria lui filozofie, croită asemenea hainei pe care o poartă. Fiindcă și această operă a fost întâmpinată cu o liniște de mormânt, am scris imediat alta, în care am înregistrat toate ipotezele posibile, referitoare la Cosmos; prima ipoteză este aceea că, de fapt, Cosmosul nu există; a doua, că el este rezultatul greșelilor unui oarecare Creatoric, care s-a străduit să creeze lumea, neavând habar cum se face așa ceva; a treia, că lumea este rezultatul nebuniei unui Supercreier, care s-a mâniat pe sine însuși în mod nelimitat; a patra, că este o idee în mod absurd materializată; a cincea, că este o materie care gândește ca un cretin — și, sigur de sine, așteptam să se stârnească dispute înverșunate, ecouri, să fiu umilit, admirat, consacrat, în sfârșit, mă așteptam la atacuri și blesteme; dar nimic din toate acestea nu s-a întâmplat. Atunci uimirea mea nu mai cunoscu margini. Mi-am zis că, probabil, i-am studiat prea puțin pe ceilalți gân-danți și îndată, procurându-mi operele lor, i-am cercetat pe rând pe cei mai de seamă, pe Frenezius Perloi, pe Bulfon Strâmțilă, creatorul școlii strâmțiștilor, pe Turbuleon Gratifalc, pe Sferițius Logar, și pe însuși Lemuel Cel Chel.