Dar în opera lor n-am găsit nimic demn de atenție. În vremea asta, cărțile mele se răspândeau treptat, am înțeles deci că cineva le citește și că dacă le citește, vor apărea și rezultatele. În fapt nu mă îndoiam că voi fi chemat de Tiranus, care-mi va cere să mă ocup de el ca temă principală și să-i închin un panegiric. Mi-am pus deci în cap exact ce-i voi spune, și anume, că pentru mine Adevărul e totul și pentru el sunt gata să-mi dau și viața; Tiranus, îmbătându-se de landele pe care mintea mea minunată a reușit să i le aducă, va încerca să mă câștige cu tot felul de promisiuni mieroase, să-mi arunce la picioare pungile de arginți, dar văzând neînduplecarea mea, va spune, plecându-se la șoaptele sofiștilor, că, întrucât eu mă ocup de Cosmos, s-ar cuveni să mă ocup și de persoana lui, căci șl el este un fragment al Cosmosului. Eu, auzind acestea, o să-l iau peste picior, așa că el mă va da pe mâna călăului; încă dinainte mi-am călit corpul cum se cuvine, ca să pot rezista la cele mai groaznice chinuri. Dar au trecut zile și luni, și Tiranus nu reacționă în nici un fel, așa că mă pregătisem degeaba să înfrunt torturile. Numai un zgârie-pană, pe nume Strangulofil, a scris într-o fițuică de seară că un farsor, numit Clorianel, se ocupă cu băsnuirea a tot felul de basme și băsneli în cartea cu titlul Deutron sau Ultimul Pleniputuros. Mă uitai înfrigurat la opera mea — și, într-adevăr, datorită unei greșeli de tipar, în titlu, în loc de „e” a apărut „u”, deci în loc de „pleniputeros” s-a strecurat „pleniputuros”… Am vrut în prima clipă să-l omor, dar rațiunea a învins. „Va veni și vremea mea! — mi-am zis. Nu se poate ca cineva să împrăștie zi și noapte adevăruri în toate părțile, precum boabele de mazăre, până ce din ele izbucnește strălucirea Cunoașterii Ultimative — și să nu se aleagă cu nimic!
Va veni și ecoul, veni-va și gloria, și tronul de fildeș, și titlul de Prim Gândist, dragostea noroadelor, alinarea- în liniștea grădinii, propria școală, discipolii iubitori și mulțimea venerându-mă! Căci tocmai asemenea visuri are fiecare gândant, străine! Desigur, se spune că singura lor hrană este Cunoașterea, iar Adevărul — singura lor băutură, că nu doresc nici bunuri pământești, nici îmbrățișările electritelor, nici strălucirea aurului, nici stele pe piept, nici glorie și laudă. Toate astea sunt basme prea cinstit oaspete de peste mări, numai basme! Toți doresc același lucru, dar diferența dintre ei și mine este aceea că eu, în măreția spiritului meu, îmi recunosc deschis și fără să mă rușinez, această slăbiciune. Dar anii treceau și nimeni nu mă numea altfel decât Clorianel sau Cloricel-bufonul. Când am împlinit patruzeci de ani de la naștere m-am mirat că aștept atâta vreme reacția maselor fără vreun rezultat. M-am apucat atunci să scriu o carte despre esefdiți, care sunt poporul cel mai înaintat din întreg Cosmosul. Cum, n-ai auzit de ei? Nici eu, căci nu i-am văzut și nici nu-i voi vedea vreodată; dar existența lor am dovedit-o în mod pur deductiv, logic, necesar și teoretic. Câtă vreme — așa am dedus — în Cosmos sunt civilizații dezvoltate în mod diferit, cele mai numeroase trebuie să fie cele mediocre, de mijloc, altele sau sunt destul de întârziate în dezvoltare, sau au luat-o mult înainte. Deci când ai un asemenea grafic statistic, atunci, ca într-o colectivitate în care cei mai numeroși indivizi sunt cei de statură mijlocie și numai unul singur trebuie să fie cel mai înalt, așa și în Cosmos trebuie să existe o civilizație care a atins Suprema Fază a Dezvoltării. Locuitorii ei, esefdiții, știu de-acum totul, ceea ce noi nici nu îndrăznim să visăm. Am demonstrat acest lucru în cele patru volume ale cărții mele, ruinându-mă cu cheltuielile pentru hârtie cretată și portretul autorului, dar și această tetralogie a împărtășit soarta predecesoarelor sale. Am recitit-o acum un an, din scoarță-n scoarță, vărsând lacrimi de atâta supremă voluptate, atât de genial este scrisă, atât este de pătrunsă de absolut, că pur și simplu nu-ți vine să crezi. Ei, și așa am ajuns la cincizeci de ani! Se întâmplă — mi-am zis — o să cumpăr operele și scrierile altor gândanți, ce se scaldă-n plăceri și bogății, ca să văd ce-o fi prin ele. Erau cărți despre diferența dintre față și dos, despre minunata alcătuire a tronului regal, despre dulcile lui rezemători și despre justele lui picioare, tratate despre poleirea farmecelor fizice, descrieri amănunțite a tot felul de lucruri, în care nimeni nu se lăuda pe sine, ci așa se aranjaseră toate, că Stafilocus îl admira pe Streptocus, iar Streptocus pe Stafilocus și amândoi erau acoperiți de omagii de către logariți. Se întreceau în laude reciproce cei trei frați Smulgeni — Smulgus îi ridica în slăvi pe Smulgoniu, Smulgoniu pe Smulgander, iar acesta, la rândul lui, iar pe Smulgus. Atunci când le-am studiat operele, m-a cuprins o furie nemaipomenită, m-am aruncat asupră-le, strivindu-le, sfâșiindu-le, mestecându-le chiar… până ce suspinele mele au încetat, lacrimile mi s-au uscat și m-am așezat iar la lucru, scriind de data aceasta o operă despre
Evoluția Inteligenței ca Fenomen cu Dublu Tact. Căci așa cum am dovedit, o legătură circulară leagă pe fețele-palide cu roboții. Mai întâi, ca urmare a frământării mâlului argilos la malul mării, se nasc ființe cleioase, alburii, care de-aici își trag numele de albumenși. După mai multe veacuri, acestea ajung să-și poată insufla spiritul în metale și fac din automați slugile lor plecate. După altă bună bucată de vreme, automații, eliberându-se de cleioși, efectuează experiențe, încercând să vadă dacă nu s-ar putea uneori să insufle vâscozității conștiința și când încearcă asta pe albumină, atunci reușesc. Dar fețele-palide sintetice, după un milion de ani iar încep să se prindă de fier și astfel totul se învârtește pe rând, în vecii vecilor; după cum vezi, în acest mod am rezolvat disputa veșnică cu privire la ceea ce a fost întâi — robotul sau fața-palidă? Am trimis această operă la Academie, erau șase tomuri legate în piele, și pentru tipărirea ei am irosit tot restul averii mele. Mai trebuie oare să-ți spun că lumea cea crudă le-a trecut și pe ele sub tăcere? Am atins șaizeci de ani, mă apropiam de șaptezeci și speranțele în gloria veșnică mi se spulberaseră. Ce era de făcut? Am început să mă gândesc la veșnicie, la urmași, la generațiile viitoare, care mă vor descoperi și vor cădea cu fețele-n țărână înaintea mea. Dar totodată începură să se încuibeze în mine oarecare îndoieli, la drept vorbind ce-mi va fi de folos, câtă vreme nu voi mai fi? Și, conform cu învățăturile mele, cuprinse în cele patruzeci și patru de tomuri cu parergă și paralipomenă, a trebuit să recunosc că n-aș fi avut absolut nici un folos. Totul fierbea în mine și m-am așezat ca să scriu Testamentum pentru Posteritate, în care aveam să-i disprețuiesc pe cei ce vor veni după mine, să-i afurisesc cum se cuvine, să-i umilesc, să-i rușinez, să-i insult cât s-o putea, cu mijloace exacte. Ce? Spui că asta nu era just, că trebuia să-mi îndrept mânia împotriva contemporanilor care mă cunoscuseră? Da’ de unde!? Prea cinstite! Păi, când fiecare cuvânt al acestui Testament va arunca lumină asupra gloriei mele viitoare, contemporanii vor fi fost de mult în pământ, și atunci asupra cui îmi voi arunca blestemele, asupra unor dispăruți? Dacă aș proceda așa cum spui, urmașii mi-ar studia operele în preaplăcută liniște, oftând numai nițeluș de ochii lumii: Bietul de el! Cu ce eroism potolit a fost împărtășită măreția lui! Cât de drept s-a mâniat pe strămoșii noștri, oferindu-ne cu atâta delicată abnegație opera vieții sale! — Așa ar fi! Ce să fac deci? Să nu fie vinovați? Idioților, care m-au îngropat de viu, moartea să le fie scut în fața fulgerului răzbunării? Numai gândindu-mă la asta, mi se urcă unsoarea la cap! Să-mi parcurgă operele în liniște, blestemându-și părinții — cum buna lor educație o pretinde — în locul meu? N-or să ajungă ei să facă asta!!! Las’ că-i pocnesc eu de departe, de dincolo de mormânt! Să știe cei ce-mi vor unge numele cu miere și chipului meu îi vor pune aureolă, că tocmai pentru asta le doresc să-și frângă clapele până la ultima, să se îmbolnăvească de prea greu supravoltaj și să li se coclească căpățânile, dacă nu sunt în stare decât să scormonească prin cimitirele trecutului! Poate printre ei o să crească vreun nou gândant, neobișnuit, dar ei, ocupați cu căutarea resturilor corespondenței pe care am avut-o cu spălătoreasă mea, nici nu vor observa aceasta! O, atunci să știe neapărat că blestemul meu pornit din inimă și cel mai sincer dispreț al meu e cu ei și printre ei, că pentru mine ei nu sunt decât niște linge-morminte, niște gâdilă-hoituri, niște șacaliști care se îndoapă numai cu cadavre, fiindcă nici unul din ei nu se poate adăpa la izvorul de apă vie al înțelepciunii! Și, editându-mi toate operele, iar de nevoie aflându-se printre ele și acest Testamentum, încărcat de ultimul blestem pe care-l îndrept împotrivă-le, să n-aibă parte acești necromanți, acești cadavrofili, de satisfacția că sunt din neamul unui înțelept vestit. Clorian Teorițius Clapostol, care și-a răspândit învățătura cu multe veacuri înainte! Ridicându-mi monumente, să-i lumineze gândul că le-am dorit tot ce poate fi mai rău în Cosmos, iar ura cuprinsă în blestemul meu, îndreptată spre viitor, e egală numai tu neputința ei. Și mai doresc să știe că mă lepăd de ei și între mine și ei nu există nimic altceva în afară de sincerul dispreț pe care li-l nutresc!!!