Zadarnic încercă Clapauțius, cât ținu acest discurs, să-l potolească pe bătrânul înfuriat. Rostind ultimele cuvinte, acesta se ridicase în picioare și, amenințând cu pumnul generațiile viitoare, cu gura plină de teribile ocări, nu se știe cum cunoscute în cursul unei vieți pline de laudă, învinețit de furie, întărâtat, bătea din picior, urla, arunca scântei, ca până la urmă, de atâta supratensiune colerică, să se prăvălească mort la pământ! Clapauțius, profund mâhnit de această neplăcută întorsătură a evenimentelor, se așeză alături pe o stâncă, luă în mână „Testamentul” și începu să-l citească, dar, de atâtea epitete dedicate viitorului, de la a doua pagină i se și împăienjeniră ochii, iar la capătul celei de-a treia trebui să-și șteargă fruntea îmbrobonată de sudoare, căci virtuosul răposat Clorian Teorițius dădea dovezi de oratorie atât de slută cum nu s-a mai văzut deloc pe plan cosmic. Trei zile în șir citi Clapauțius, cu ochii cât cepele, acel documentum, până ce rămase pe gânduri: să-l dezvăluie întregii lumi sau să-l distrugă? Și așa stă până azi, neputând să rezolve problema…
— În toate astea — zise regele Genialon, când mașina, terminându-și povestea, se depărtă — văd cât se poate de clar un fel de aluzii la chestiunea plății care ți se cuvine, stimate constructor; e și timpul, căci după d noapte stropită cu prea frumoase basme, zorile unei zile noi pătrund până la noi, în peșteră. Așa că, spune-mi, dragul meu, cum și cu ce vrei să te răsplătesc?
— Maiestate — zise Trurl — mă pui în mare încurcătură. Orice aș cere, dacă voi obține, voi regreta, poate, că n-am cerut mai mult. Pe de altă parte, n-aș vrea să am față de Maiestatea Voastră pretenții exagerate. Așa că las în seama bunăvoinței Voastre stabilirea onorariului…
— Fie și așa — răspunse regele. Povestirile au fost minunate, mașinile — perfecte, așa că nu văd altă soluție decât să te înzestrez cu cea mai mare comoară pe
— care, sunt absolut sigur, n-ai schimba-o cu nimic altceva. Îți dăruiesc sănătatea și viața — iată ce cred eu că ți se cuvine pe deplin… Orice alt dar mi s-ar părea nepotrivit, căci aurul nu poate fi egal nici cu Adevărul, nici cu înțelepciunea. Fii, așadar, sănătos, prietene, și ascunde și mai departe lumii adevărurile prea crude pentru ea, băgându-le, pentru a fi mai greu dibuite, printre basme.
— Maiestate — zise Trurl mirat — oare la început aveai de gând să-mi iei viața? Aceasta urma să-mi fie răsplata?
— Poți judeca vorbele mele oricum dorești — răspunse regele. În ceea ce mă privește, eu înțeleg lucrurile așa: dacă m-ai fi amuzat numai, generozitatea mea n-ar fi cunoscut nici o limită. Ai făcut mai mult, așa că nici un fel de bogății nu-ți pot răsplăti opera; dându-ți mai departe posibilitatea să faci ceea ce ți-a adus atâta slavă, nu găsesc pentru tine o mai mare răsplată…
ALTRUIZINA SAU POVESTEA ADEVĂRATĂ A SIHASTRULUI BUNIȚIUS CARE A VRUT SĂ FERICEASCĂ COSMOSUL, ȘI CE A IEȘIT DIN ASTA
ÎNTR-O ZI DE VARĂ, pe când constructorul Trurl era ocupat cu tăierea crengilor de ciberberis, pe care-l cultiva în grădina sa, văzu venind pe drum un zdrențăros, care cu înfățișarea lui inspira deopotrivă milă și groază. Robotul acela avea toate membrele legate cu sfori și peticite cu bucăți de burlane arse, în loc de cap — o oală veche, găurită, în care gândirea lui se împiedica și zbârnâia scoțând scântei, gâtul întărit provizoriu cu o bucată de ulucă, iar în burta deschisă i se vedeau, tremurând și filând, lămpile catodice, pe care nefericitul și le susținea cu mâna liberă, cu cealaltă fiind ocupat să strângă fără-ncetare șuruburile slăbite; când, șchiopătând, trecu de poartă și intră în curtea lui Trurl, i se arseră deodată toate cele patru siguranțe, așa că, în nori de fum și miros de izolație fâsâindă, începu să se descompună sub ochii constructorului. Acesta, cuprins de milă, luând la repezeală o șurubelniță, un clește și niște bandaje de smoală, se grăbi să-i sară în ajutor călătorului, care leșinase de câteva ori, lăsând să-i hârâie teribil pinioanele din cauza desincronizării generale. Până la urmă, Trurl reuși totuși, să-l aducă oarecum în simțiri și, după ce-l bandajă, îl întinse în camera de oaspeți unde, în timp ce sărmanul își reîncărca lacom bateriile, gazda, neputând să-și mai stăpânească curiozitatea, începu să-l întrebe cum de-a ajuns în această stare de plâns?