— Milostive domnule — răspunse necunoscutul robot, cu magneții încă tremurând întruna — mă numesc Bunițius și sunt, adică am fost, sihastru-anahoret; mi-am petrecut vremea în pustiu cu cugetări evlavioase șaizeci și șapte de ani încheiați. Dar într-o bună dimineață am stat și mam gândit dacă e drept ce fac, trăindu-mi viața în singurătate? Oare toate meditațiile mele profunde, toate cercetările mele spirituale fi-vor în stare să oprească măcar un singur nit de la cădere? Oare prima mea datorie nu este să dau ajutor aproapelui, iar de propria-mi mântuire să mă-ngrijesc abia în al doilea rând? Oare…
— Bine, foarte bine, sihastrule — îl întrerupse Trurl. Starea ta sufletească în acea dimineață am înțeles-o oarecum. Spune, te rog, ce-a fost mai departe.
— Am pornit-o spre Fotura, unde l-am cunoscut întâmplător pe un vestit constructor, pe nume Clapauțius.
— Ah! E posibil oare? — strigă Trurl.
— Ce anume, domnule?
— A, nimic! Vorbește, te rog, mai departe.
— Cum să-ți spun, nu l-am cunoscut de la bun început; era un domn mare, umbla cu o caretă automată, cu care putea să stea de vorbă așa cum stau eu cu tine; când m-am oprit în mijlocul străzii, neobișnuit cu circulația orașului, careta asta mi-a aruncat un cuvânt tare de ocară, așa că eu, fără voia mea, am crestat-o cu custura peste faruri; ea s-a înfuriat și mai rău, dar pasagerul a potolit-o, iar pe mine m-a poftit înăuntru. I-am spus atunci cine sunt și de ce am părăsit pustiul și că nu știu ce să fac mai departe; el mi-a lăudat hotărârea și, la rândul lui, s-a prezentat, vorbind apoi mult despre munca și operele sale; la urmă mi-a povestit istoria extrem de emoționantă a lui Clorian Teorețius Clapostol, vestitul gândant și zofoman, la al cărui sfârșit trist a fost martor. Din tot ce a vorbit despre Cărțile acestui Mare Robot, cel mai mult m-au mișcat cele scrise de el despre esefdiți. Ai auzit oare, milostive domnule, despre aceste ființe?
— Desigur. E vorba de singurele ființe din Cosmos care au atins deja Suprema Fază a Dezvoltării, nu-i așa?
— O, domnule, dar ai cunoștințe de-a dreptul excepționale! Pe când mă aflam alături de renumitul Clapauțius în caretă (care împroșca întruna mulțimea cu cele mai grave injurii, pentru că nu prea se dădea la o parte din drumul nostru), mi-a venit ideea că, orice s-ar spune, dar asemenea ființe, atât de dezvoltate, că mai mult de atât nu se poate, știu, fără îndoială, ce trebuie să facă cel care simte un astfel de îndemn al binelui și o astfel de dorință de a face numai bine aproapelui, cum simțeam eu. L-am întrebat deci pe Clapauțius unde se află esefdiții și cum îi pot găsi? El, atunci, zâmbind oarecum ciudat, dădu gânditor din cap și nu-mi răspunse nimic. N-am îndrăznit să insist; dar mai apoi, când am poposit la un han (căci careta, răgușind complet, și-a pierdut glasul, așa că domnul Clapauțius a trebuit să amâne continuarea călătoriei pentru a doua zi), după câteva ulcioare de rachiu de ioni, buna dispoziție i-a revenit și, privind la perechile care dănțuiau focos cibrâulețul în sunetele săltărețe ale tarafului, se porni pe confidențe, începând următoarea istorie… Dar poate că te plictisesc cu povestea mea?
— Nu, nu! — răspunse repede Trurl. Te ascult cu atenție.
— „Prea cinstite Bunițius!” — îmi zise domnul Clapauțius în hanul acela, pe când dănțuitorilor le sfârâiau călcâiele — „să știi că tare am mai pus la inimă povestea nefericitului Clapostol și am considerat de datoria mea să pornesc fără întârziere în căutarea acelor ființe perfect dezvoltate, a căror existență necesară el a fundamentat-o în mod pur logic și teoretic. Îmi dădeam seama că greutatea principală a întreprinderii mele constă în aceea că fiecare rasă cosmică se consideră pe sine drept cea mai dezvoltată, așa că numai întrebând n-aș fi ajuns la nici un rezultat; dar și să zbor așa, la nimereală, ar fi fost foarte nesigur, căci, după cum mi-au arătat calculele, în Cosmos există cam paisprezece centigigaheptatribilionarde de colectivități dotate cu inteligență, așa că, vezi bine, aș fi avut oarecare necazuri cu găsirea adresei exacte. Am întors lucrurile pe toate părțile, am scotocit prin biblioteci, am răsfoit hârțoage vechi, până ce am găsit indicația esențială în opera unui oarecare Cadaverus Malignus, care s-a remarcat prin aceea că a ajuns la aceeași concluzie ca și Clapostol, dar cu trei sute de mii de ani mai devreme, însă n-a fost deloc apreciat. Din asta se vede că nu există nimic nou sub nici unul dintre sori, ba, Cadaverus și-a încheiat viața asemenea lui Clorian… Dar asta-i de-acum altceva. Așadar, din acele fragmente descifrate am aflat cum trebuie să-i cauți pe esefdiți. Malignus a demonstrat că trebuie să fie scuturate roiurile de stele, tinzând spre descoperirea a ceea ce este imposibil; și când așa ceva se descoperă, atunci e sigur că aceștia sunt tocmai acolo. Neîndoielnic, era o indicație aparent confuză, dar pentru ce avem noi oare claritatea minții? Îndată mi-am pregătit o navă și am pornit la drum. Voi trece sub tăcere aventurile prin care am trecut în timpul călătoriei; am să amintesc numai că în praful de stele am observat într-un târziu una care se deosebea de celelalte prin aceea că era pătrată. Ah! A fost pentru mine Un adevărat șoc. Doar orice copil știe că stelele trebuie să fie, cu toatele, rotunde și că nici vorbă să fie vreuna în patru colțuri, și încă absolut regulate! Îndată m-am apropiat cu nava de steaua aceea, descoperindu-i planeta, care era tot pătrată și pe deasupra cu colțurile ferecate. Ceva mai încolo se rotea altă planetă, cu totul obișnuită; am îndreptat luneta spre ea și am zărit cum niște bande de roboți le frângeau altora oasele; nu era deloc un spectacol atrăgător, așa că am renunțat să aterizez. Mi-am îndreptat deci din nou luneta spre planeta-cutie, cercetând-o în amănunt cu hipermetropul. Ce fior de bucurie m-a străbătut, când pe una din milioanele de ferecături am citit, mărită de lentile, o monogramă bogat sculptată, din trei litere: SFD!
— O, cerule! — mi-am zis. Aici e!
Dar, zburând în juru-i până am amețit, n-am izbutit să descopăr pe întinderile ei nisipoase nici o suflare. Abia după ce m-am apropiat la o distanță de șase mile, am putut deosebi o îngrămădire de puncte negre care, în câmpul de cercetare al supertelescopului, s-au dovedit a fi locuitorii acelui corp ceresc. Erau cam vreo sută; se odihneau fiecum pe nisip și amorțeala asta a lor mă cam neliniștise, dar apoi m-am convins că din când în când câte unul se mai scărpina cu poftă și aceste semne evidente de conștiință m-au determinat să aterizez. N-am mai așteptat să se stingă racheta, ca de obicei aprinsă de frecarea aerului; am ieșit din ea, sărind câte trei trepte odată și am alergat către cei întinși pe nisip, strigând de departe: