— Scuzați, vă rog. Aici este Suprema Fază a Dezvoltării?!!
Dar nimeni nu mi-a răspuns, ba mai mult — nimeni nu mi-a acordat nici cea mai mică atenție. Surprins de această indiferență, mi-am pierdut cumpătul și am început să examinez cu atenție împrejurimile. Câmpia era înecată de lumina unui soare în patru colțuri. Din nisip ieșeau ici și colo niște rotițe rupte, șomoioage de paie, hârtii și alte resturi, iar localnicii se odihneau printre ele la nimereală, unul pe spate, altul pe burtă, ba unul care stătea întins ceva mai încolo își smulsese chiar amândouă picioarele, ținând cu ele zenitul, ca să-și mai treacă de urât. M-am învârtit în jurul celui mai apropiat dintre ei. Nu era nici robot, nici om, nici vreun alt albuminos din neamul coloidalilor. Capul îl avea, ce-i drept, destul de durduliu, cu obrajii rumeni, dar în loc de ochi avea două fluierașe mici, iar în urechi tămâie arzând ușor și scoțând un fum parfumat care-l înconjura ca un nor. Era îmbrăcat cu pantaloni de culoarea orhideei, cu vipuști vineții, garnisite cu bucăți murdare de hârtie scrisă, era încălțat cu un soi de cârje, în mâini ținea o bucată de turtă dulce, în formă de mandolină, din care apucase să muște și, peste toate astea, sforăia ușor și ritmic. Când am încercat să citesc mâzgălelile de pe hârtiuțele cusute în vipuștile pantalonilor, frecându-mi ochii înlăcrimați de fumul de tămâie, abia am reușit să descifrez câteva; erau inscripții destul de ciudate, ca acestea: NR. 7 — BRILIANT — CÂNTĂREȘTE ȘAPTE CHINTALE, NR. 8 — PRĂJITURICĂ DRAMATICĂ, MÂNCATĂ — PLÂNGE CU SUGHIȚURI, ÎȚI FACE MORALĂ CÂND AJUNGE ÎN BURTĂ, CU CÂT ESTE MAI JOS, CU ATÂT CÂNTĂ MAI SUS, NR. 10 — GOLCONDRINĂ ADULTĂ PENTRU GIUMBÂIALĂ — și altele, pe care nu mi le mai amintesc. Când, zăpăcit de-a binelea, am atins una din hârtiuțe ca s-o mai netezesc, în nisip, chiar lângă piciorul celui întins pe spate, s-a făcut o groapă mică, de unde un glăscior subțirel mă întrebă:
— Gata?
— Cine vorbește? — am strigat.
— Eu sunt, Golcondrina… să-ncep?
— Nu, nu e nevoie! — am răspuns în grabă și m-am îndepărtat din locul acela. Următorul localnic avea un cap în formă de clopot, cu trei coarne, mai mult de zece mâini, mai mari și mai mici — din care două, mititele, îi masau stomacul — urechile lungi și pline de pene, o șapcă cu un mic cozoroc purpuriu, pe care cineva se certa cu altcineva, pare-se, nevăzut, căci numai niște farfurioare mici zburau de colo-colo, lovindu-se una de alta, precum și ceva ca o perniță de briliante la subsuoară. Când m-am oprit lângă el, individul și-a scos un corn din cap, l-a mirosit și, aruncându-l cu dezgust, și-a presărat înăuntru puțin nisip murdar. Nu departe se afla ceva, pe care l-am luat drept o pereche de gemeni; pe urmă mi-am zis că ar putea fi niște îndrăgostiți îmbrățișați și am vrut să mă-ndepărtez discret, dar era pur și simplu nu o persoană, nici două, ci numai una și jumătate. Capul îl avea obișnuit, ca oamenii, numai urechile i se desprindeau în răstimpuri și zburau primprejur, dând din aripi ca fluturii. Pleoapele le ținea închise, în schimb numeroși negi pe frunte și pe obraji, cu mici ochișori în vârf, priveau spre mine cu vădită dușmănie. Ciudata creatură avea pieptul lat, ca al unui cavaler, cu o mulțime de găuri, făcute parcă alandala — din care ieșeau niște câlți, stropiți cu sirop de zmeură; avea numai un picior, dar foarte gros, încălțat într-un papuc de marochin, cu un clopoțel de pluș; lângă cotul lui se afla o grămadă de cozi de pere și mere. Uluit de-a binelea, am pornit mai departe și am dat peste un robot cu cap omenesc, care ținea în nas o mică muzicuță automată cu peștișori; apoi un altul, care zăcea într-o baltă de dulceață de fragi, un al treilea cu o clapă deschisă în spinare, încât i se vedeau măruntaiele de cristal; înăuntru niște pitici mecanici jucau parcă niște scene, dar ceea ce făceau era așa de rușinos, că, roșu la față, am sărit cât colo, ca ars. Sărind, mi-am pierdut echilibrul și am căzut; ridicându-mă, am zărit chiar în fața mea pe un alt locuitor al planetei: gol-goluț, se scărpina cu o scărpinatoare de aur pe spinare și făcea asta întinzându-se cu poftă, deși era fără cap. Acesta, așezat comod cu gâtul în nisip, își număra cu limba dinții din gura larg deschisă. Fruntea îi era de aramă, cu o dungă albă, într-o ureche avea un cercel, iar în cealaltă un bețigaș; pe bețigaș era scris cu litere de tipar: SE POATE. Nu știu cum de mi-a venit să trag de bețigașul acela, care a scos din urechea acelei ființe golașe un fir de ață, cu o bucată de zahăr înghețat și cu o carte de vizită pe care scria: TOT AȘA, MAI DEPARTE! Am tras în continuare de acel fir până ce s-a terminat, iar la capătul lui atârna o hârtiuță pe care am citit cuvintele: INTERESANT, CE-O FI? ĂSTA-I PARFUM!
Toate astea la un loc m-au făcut să-mi pierd simțirile și graiul, să nu mai știu ce e cu mine. Ridicându-mă, în sfârșit, în picioare, am pornit mai departe, căutând pe cineva care ar fi arătat a persoană gata să-mi răspundă măcar la o întrebare. Mi s-a părut la urmă că am nimerit o asemenea creatură în persoana unui grăsun mititel, care stătea cu spatele la mine, ocupat fiind cu ceva pe care-l ținea pe genunchi. Avea numai un cap, două urechi, două mâini, deci, ocolindu-l dinspre stânga, am început:
— Scuzați, dacă nu mă-nșel, dumneavoastră sunteți cei care ați binevoit să atingeți Suprema Fază a Dez..
Dar cuvintele mi-au înghețat pe buze. Ființa nici n-a clipit, nu părea a fi auzit ceva din ce-am spus. Trebuie să recunosc că era foarte ocupată, căci își ținea pe genunchi propriul chip, separat de restul capului și, oftând ușor, îl scobea cu degetul în nas. Mi s-a cam făcut rău. Uimirea mea a făcut însă iute loc curiozității, iar aceasta, la rândul ei, mi-a stârnit dorința de a înțelege cât mai repede ce se întâmplă de fapt pe această planetă; am început, deci, să alerg de la unul la altul din cei întinși pe nisip, vorbindu-le cu voce tare, ba chiar țipând, și-i întrebam, îi amenințam, ii imploram, căutând să-i conving, lovindu-i chiar și, când nici asta n-a avut nici cel mai mic efect, l-am apucat de mână pe cel care se scobea în nas, dar am sărit în sus îngrozit, căci mâna lui îmi rămăsese în palmă; el însă, fără să mă bage în seamă, scormoni alături în nisip, scoase din el altă mână, asemenea celei dintâi, dar cu unghiile vopsite în dungi portocalii, suflă asupra ei și și-o anină de braț, unde mâna îi crescu imediat la loc. Atunci m-am aplecat curios asupra mâinii pe care i-o smulsesem mai înainte, dar aceasta îmi dădu un bobârnac. În vremea asta soarele coborâse cu două coarne sub orizont, zefirul se potolise, iar locuitorii Esefdiei, scărpinându-se ușor, sughițând și frecându-se, se pregăteau, evident, de culcare; unul își scutura pernița de briliant, altul își așeza sistematic alături nasul, urechile, picioarele; se lăsase întunericul, așa că, după ce am mai făcut câțiva pași prin împrejurimi, cu un suspin de ușurare am început și eu să-mi pregătesc culcușul. Mi-am săpat în nisip o groapă mare și, oftând, m-am întins în ea ca să privesc cerul albastru, stropit cu stele. Chibzuind ce să fac în continuare, mi-am spus:
— Adevărat! Totul arată că de fapt am descoperit planeta prevăzută de Cadaverus Malignus și „Clorian Teorețius Clapostol, Suprema Civilizație a Universului, care se compune din câteva sute de persoane — nici roboți, nici oameni — zăcând printre gunoaie și resturi, pe pernițe de briliant, sub plăpumi de diamant, în pustiu, și care nu se ocupă cu nimic altceva decât cu frecatul și scărpinatul; trebuie să fie în toate astea o taină teribilă și, fie ce-o fi, — n-o să-mi găsesc tihna până n-am s-o pătrund!!
Și, mai departe, gândeam: