— Teribilă trebuie să fie taina care acoperă totul pe această planetă pătrată, cu soare pătrat, cu pitici nerușinați în coaste și cu zahăr înghețat în ureche! Întotdeauna mi-am închipuit că atâta vreme cât eu, ca robot cu totul obișnuit, mă ocup de știință și învățătură, atunci ce științe și învățături nemaipomenite trebuie să fie printre cei mai bine dezvoltați, ca să nu mai amintesc de cei mai perfecți! Din câte am observat, pare-se că, orice s-ar spune, n-au chef să stea de vorbă, mai ales cu mine. Trebuie săi fac să vorbească, dar cum? Poate că ar fi bine să le pătrund sub piele, săi chinuiesc, să le fac viața amară, ca să se sature de mine!
Ce-i drept, e un oarecare risc în asta, fiindcă, dacă-i enervez, m-ar putea distruge mai ușor decât aș omorî eu un purice. Nu trebuie să le îngădui fapte atât de brutale, pe de altă parte setea de cunoaștere mă arde la rărunchi. Fie ce-o fi! Am să-ncerc!
Spunându-mi acestea, m-am ridicat drept în picioare și așa, în întuneric, am început să urlu cât mă ținea gura, să mă dau peste cap, să dârdâi, să-i lovesc pe cei mai apropiați, să le torn nisip în ochi, sărind, bâțâindu-mă, țipând până ce-am răgușit de-a binelea; apoi m-am așezat, am făcut câteva exerciții de gimnastică și iar m-am aruncat între ei ca un bivol înfuriat; ei însă se întorceau cu spatele, îmi strecurau în față pernele și pernițele de briliant ca să lovesc în ele, iar după ce am făcut cam a cinci suta tumbă m-am oprit în loc, amețit, spunându-mi:
— Pe bună dreptate, ce s-ar mai minuna bunul meu prieten, dacă ar putea vedea în clipa asta cu ce mă ocup eu pe planeta care a atins Suprema Fază a Dezvoltării Cosmice!!
Gândurile acestea nu m-au împiedicat însă să urlu și să mă zvârcolesc mai departe. Auzeam cum își șopteau unul altuia:
— Colega!…
— Ei, ce e?
— Auzi ce se-ntâmplă?
— Cum să n-aud?
— Adineaori era cât pe-aci să-mi spargă capul.
— Ce?
— Pune-ți altul.
— Da, dar el nu ne lasă să dormim.
— Zic că nu ne lasă să dormim.
— Din curiozitate, probabil — adăugă a treia șoaptă.
— Teribil îl mai chinuie.
— Ce ziceți, să-i facem ceva sau să-l lăsăm să ne necăjească mai departe?
— Dar ce?
— Știu eu? Poate, să-i schimbăm caracterul?
— Da, dar nu prea e frumos…
— Da’ de ce-o fi așa de înverșunat? Îl auziți cum urlă?
— Ei, dacă-i așa, las’ că-i arăt eu…
Își mai șoptiră ceva, în timp ce eu urlam întruna, gemeam și mă zvârcoleam, concentrându-mi eforturile în direcția de unde veneau șoaptele. Tocmai stăteam, în cap, adică stăteam cu capul pe burta unuia dintre ei, când m-a cuprins noaptea neantului negru; bezna mi-a înnegurat simțurile, dar a durat — cel puțin așa mi s-a părut când mi-am venit în fire — abia o fracțiune de secundă. Toate oasele mă dureau încă de atâtea zbuciumări și aplecări, dar nu mă mai aflam pe planetă. Stăteam, incapabil de a mișca mâna sau piciorul, în salonul cel mare de pe nava mea, iar ceea ce mă împiedica să mă ridic era un adevărat munte de borcane cu dulceață, de cobze, ursuleți de marțipan, flașnete cu clopoței de briliant, taleri, ducați, cercei de aur, brățări și talismane care străluceau de-ți luau ochii. Când, cu mare greutate, am reușit să mă strecor de sub grămada aceea de comori, am zărit pe fereastră un peisaj stelar și în el nici urmă de soare pătrat; aparatele de măsurat mi-arătară imediat că ar fi trebuit să zbor cu viteză timp de șase mii de ani, ca să mă întorc de unde am plecat. Așa au scăpat de mine esefdiții, când au văzut că prea îmi făceam de cap în casa lor; înțelegând că, fie și dacă m-aș întoarce la ei, n-o să fac mare scofală, căci nimic nu era mai ușor pentru ei decât să mă expedieze iar hiperspecial sau subspațial acolo unde-a dus mutul iapa, am hotărât să mă apuc de treabă prin o cu totul altă metodă, dragul meu Bunițius”… — cu aceste cuvinte și-a încheiat povestea renumitul constructor Clapauțius, milostive domnule…
— Cum, nu ți-a spus nimic mai mult? Nu se poate! — exclamă Trurl.
— O! A spus, a spus, iubitul meu binefăcător, și tocmai de-aici mi se trage toată nenorocirea — răspunse robotul, profund tulburat. Când l-am întrebat ce are de gând să facă, s-a aplecat spre mine și mi-a spus:
„Sarcina mi s-a părut de la bun început de neîndeplinit. Dar i-am găsit leacul. Tu, sihastrule dragă, ca un robot simplu și neînvățat ce ești, n-ai să-nțelegi misterele care înconjoară lucrurile, dar nu despre ele e vorba acum; în principiu chestiunea este, de altfel, destul de simplă: trebuie să construim un mecanism cifric corespunzător, capabil de a modela tot ceea ce există. El, programat cum se cuvine, îți va modela Suprema Fază a Dezvoltării… și totodată vei putea să-i pui întrebări pentru a obține Răspunsurile Ultime!”
„Dar cum să construim un asemenea mecanism?” — am întrebat. „Și de unde putem fi siguri, stimate Clapauțius, că, după prima întrebare, n-o să ne trimită unde și-a înțărcat dracul copiii, prin acel hipersuper-procedeu pe care s-au încumetat să-l folosească și cu tine esefdiții?”
„A, ăsta-i un flec” — mi-a spus — „las’ pe mine; eu am să întreb de Taina Esefdiților, iar tu de metodele prin care poți să pui cât mai bine în practică scârba ta înnăscută față de orice rău, nobile Bunițius!”
Nu trebuie să-ți mai spun, domnule, că m-a cuprins o bucurie nemaipomenită, așa că am rămas alături de Clapauțius, să asist la construirea mecanismului. Domnul Clapauțius îl concepuse exact după planurile lui Clorian Teorețius Clapostol, cel mort atât de tragic, căci era tocmai acel vestit Deotron descris de el, o instalație care poate executa totul pe raza întregului Cosmos; în plus, nemulțumit de numele ei, domnul Clapauțius nu contenea să-i născocească alte nume, care mai de care mai căutate, botezând acel colos ba Pleniputerniță, ba Ultimator Omnigeneric, ba Ontogerie; dar nu atât numele contează, cât faptul că într-un an și șase zile a fost construită acea teribilă aparatură, pe care, pentru economie, am așezat-o în găoacea goală a Rapundrei, marea Lună a nebălăieților; și, cu adevărat, mai puțin se pierde o furnică în interiorul unui transatlantic, decât noi printre aceste abisuri de cupru, transformatori escatologici, printre acești perfecționatori hagiopneumatici și îndreptători ai răului; trebuie să recunosc că mi s-a făcut părul sârmos măciucă, mi s-au uscat încheieturile și au început să-mi clănțăne dinții când domnul Clapauțius m-a așezat în fața Pupitrului Ultim și m-a lăsat singur-singurel cu mașina aceea așa de prăpăstioasă, iar el s-a dus să caute ceva. Ca stelele pe cer mi se păreau luminile ei indicatoare arzânde și peste tot străluceau inscripții amenințătoare: ATENȚIE! ÎNALTĂ TRANSCENDENȚĂ! — potențialele logice și semantice atinseseră pe cadranele ceasurilor milioane de zerouri, iar sub picioarele mele se revărsau lin oceanele acestei înțelepciuni supraomenești și supraroboțești care, închisă în parseci de spire și hectare de magneți, dura înaintea mea, sub mine și deasupra mea, învăluindu-mă din toate părțile, încât m-am simțit redus la un biet firicel de praf, în nemernica mea prostie. Dar ținându-mi firea, chemând în gând în ajutor toată dragostea mea de Bine și pasiunea pe care am nutrit-o față de Adevăr din fragedă bobinărie, deschizându-mi buzele înțepenite, am pus, cu glas tremurător, prima întrebare: „Cine ești?”
Atunci o răsuflare ușoară și caldă, cu un tremur metalic, trecu prin încăperea aceea de sticlă și un glas, în aparență lin, dar puternic, ce mă străbătu de-a curmezișul, se auzi rostind: