Ego suni Ens Omhipotens, Omnisapiens, in Spiritu Intellectronico Navigans, luce cybernetica in saecula saeculorum litteris opera omnia cognoscens, et caetera, et caetera.
Convorbirea urma să se desfășoare în latinește, dar eu, ca să fie mai ușor, am să ți-o redau cum pot, stimate domnule, tălmăcită într-o limbă mai de toate zilele. Când am auzit glasul mașinii, prezentându-mi-se, m-a cuprins o frică și mai mare, așa că de-abia Clapauțius, întorcându-se, a înlesnit continuarea discuției micșorând transcendența și reducând pleniputința la a suta miliardime; atunci am rugat ca Ultimatorul să binevoiască a răspunde la întrebările referitoare la Suprema Fază a Dezvoltării și nemaipomenitele ei mistere. Dar Clapauțius îmi spuse că nu e bine să procedăm așa; ceru ca Ontogeria să modeleze în abisurile ei de argint și de cristal un individ ca acela de pe planeta pătrată, determinându-l totodată să vorbească cât de cât — și de-abia atunci treaba putea să înceapă.
Pentru că — recunosc, spre rușinea mea — nu puteam să-mi stăpânesc bâlbâială care pusese stăpânire pe mine din cauza fricii, Clapauțius se așeză în locul meu la Pupitrul Ultim și începu:
„Cine ești?”
„De câte ori am de răspuns la aceeași întrebare?” — se enervă mașina.
„Vreau să știu dacă ești om sau robot” — o lămuri Clapauțius.
„Și care este, după tine, deosebirea?” — se auzi un glas din mașină.
„Dacă ai să răspunzi la întrebări tot cu întrebări, n-o să încheiem curând discuția!” — o amenință Clapauțius. — „Știi, desigur, la ce mă refer! Vorbește!”
Eu am încremenit de-a binelea auzind tonul cutezător al constructorului, dar poate că avea dreptate, pentru că mașina răspunse:
„Uneori oamenii construiesc roboți, alteori roboții — oameni; faptul că se gândește cu metal sau cu gelatină este indiferent. Eu pot căpăta diferite dimensiuni, forme sau figuri; dar strict vorbind — așa a fost, fiindcă acum nimeni dintre noi nu-și mai pierde vremea cu prostiile astea”.
„Da?” — răspunse Clapauțius. Dar atunci de ce zaceți așa și nu faceți nimic?”
„Și, mă rog, ce-avem de făcut?” — răspunse mașina, dar Clapauțius, stăpânindu-și mânia, spuse:
„Asta nu știu. Noi, cei aflați într-o fază inferioară de dezvoltare, facem o mulțime de lucruri”.
„Și noi am făcut când eram ca voi”.
„Și acuma nu mai faceți?”
„Nu”.
„De ce?”
Aici modelatul nu vru să răspundă imediat, arătând că a primit până acum șase milioane de asemenea întrebări din care n-a ieșit nimic nici pentru el, nici pentru cei ce le puneau, dar, adăugând puțină transcendență și răsucind niște manivele, Clapauțius îl sili să răspundă.
„Acum un miliard de ani eram o civilizație obișnuită” — rosti glasul. „Credeam atunci în ciberhangheli, în legătura mistică reciprocă a fiecărei ființe cu Marele Programator și în multe alte lucruri. Apoi au apărut scepticii, empiriștii și accidentaliștii care, în nouă veacuri, au ajuns la concluzia că Nimeni nu există și că totul este posibil, și asta nu din rațiuni superioare, ci așa, pur și simplu”.
„Cum adică: așa, pur și simplu?” — am îndrăznit să-l întrerup, mirat.
„După cum știi, există roboți cocoșați” — răspunse glasul din mașină. „Când te chinuie cocoașa sau vreo răsucitură și totodată știi că ești așa pentru că în forma asta te-a dorit Străveșnicul și planul răsucelii tale a umplut nebuloasa proiectelor lui încă înainte de facerea lumii, atunci e ușor să te-mpaci cu starea ta. Dar când ți se spune că asta e numai datorită alunecării câtorva atomi care n-au sărit în locuri potrivite, ce-ți mai rămâne în afară de urletele nocturne?”
„Ba mai rămâne, mai rămâne” — am exclamat încrezător — „Cocoașa poate fi îndreptată, răsucitura lichidată, nu e nevoie decât de înalte cunoștințe!”
„Știu asta!” — spuse, posomorâtă, mașina.
„Într-adevăr, celor neînvățați așa li se pare”…
„Cum, va să zică, nu-i așa?” — ne-am mirat amândoi, și eu, și Clapauțius.
„Când vine vremea îndreptării cocoașelor” — zise mașina — „posibilitățile sunt de-a dreptul nemiloase! Poți nu numai să îndrepți cocoașele, dar și să peticești mintea, sorii să-i faci pătrați, planetelor să le adaugi picioare, să produci destine sintetice, mult mai dulci decât cele adevărate; totul începe destul de nevinovat, de la scăpărarea cremenei, și se termină cu construirea de pleniputernițe și pleniputincioși! Pustiul planetei noastre nu este un pustiu, ci un Superdeotron, de un milion de ori mai puternic decât cutiuța asta primitivă pe care ați construit-o; l-au făurit strămoșii noștri, pentru că toate celelalte li s-au părut mult prea ușoare și din nisip au vrut să croiască idei; au făcut asta din megalomanie, cu totul inutil, deoarece când poți să faci totul, atunci nu se mai poate adăuga absolut nimic la acest tot; înțelegeți asta, voi cei slab dezvoltați?!”
„Da, da!” — zise Clapauțius, pe când eu tremuram întruna. „Atunci de ce, în loc să vă ocupați cu o activitate creatoare, zăceți așa, frecându-vă, în nisipul ăsta genial?”
„Pentru că pleniputernița este atotputernică numai atunci când nu face absolut nimic!” — răspunse mașina. „Pe culme poți ajunge, dar de aici toate drumurile duc în prăpastie! În ciuda celor întâmplate, suntem totuși ființe cu totul cumsecade, așa că de ce ar trebui să facem ceva? Stră-strămoșii noștri — uite așa, ca să încerce Deotronul — au creat soarele nostru pătrat, iar planeta — ca o cutie, cei mai înalți munți ai ei transformându-i într-un șir de monograme. Tot așa de bine s-ar putea trata și stelele, o jumătate din ele să le stingi, a doua jumătate s-o aprinzi, să construiești ființe populate cu ființe mai mici, în așa fel încât gândurile uriașilor să fie dansuri ale piticilor, să fii într-un milion de locuri în același timp, să strămuți galaxiile astfel încât să se aranjeze ca niște modele plăcute ochiului, atunci spune-mi, te rog, de ce, la drept vorbind, ar trebui să ne apucăm de oricare din aceste treburi? Ce se îmbunătățește în Cosmos prin faptul că stelele vor fi triunghiulare sau pe rotițe?”
„Spui lucruri fără sens!!” — se înfurie teribil Clapauțius, în timp ce eu tremuram tot mai tare. „Dacă sunteți egalii zeilor, datoria voastră este să lichidați îndată orice suferință, grijile, nefericirile care macină ființele asemenea vouă, și ar trebui să începeți măcar cu vecinii voștri, care, după cum am văzut singur, își sparg reciproc capetele fără încetare! Cum îndrăzniți, în loc să vă apucați de asta, să zăceți fără rost, scobindu-vă în nas și băgând zahăr înghețat în urechile călătorilor de treabă, porniți în căutarea înțelepciunii?!”
„Nu înțeleg de ce tocmai zahărul te-a scos din sărite!” — zise mașina. „Dar să lăsăm asta. Dacă am înțeles bine, dorești să fericim pe oricine se poate. Cu acest subiect ne-am ocupat exact cu cincisprezece sute de ani în urmă. El se împarte în fericitologie bruscă sau neașteptată și lentă sau evolutivă. Fericitologia evolutivă constă în aceea că să nu miști nici măcar un deget, convins că fiecare civilizație o va scoate oricum la capăt cu încetul; în mod brusc, însă, poți să fericești numai cu binele sau cu forța. Fericirea cu forța provoacă, după cum arată calculele, de o sută până la opt sute de ori mai multe nenorociri decât abținerea de la orice activitate. Să fericești cu binele iarăși nu se poate, căci — deși asta pare ciudat — urmările sunt aceleași, fie că folosești Superdeotronul, fie Infernatorul Iadonistic, numit și Gheenieră. Ai auzit, poate, de așa-zisa Nebuloasă a Crabului?”