„Desigur — răspunse Clapauțius — este un rest de învelișuri ale Stelei Supernoi, care a explodat mai demult…”
„Exact” — zise glasul. „Steaua Supernouă, așa e! A fost acolo, dragul meu, o planetă dezvoltată pe măsură, din care curgea, ca atare, o cantitate considerabilă de lacrimi și sânge. Într-o dimineață, i-am trimis. opt sute de milioane de Îndeplinătoare-De-Dorinți, dar n-am apucat să ne îndepărtăm de ea nici măcar cu o săptămână-lumină, că s-a spart în mii de bucăți și până-n ziua de azi se tot descompune! La fel s-a întâmplat și cu planeta hominașilor… vrei să-ți povestesc și despre ea?”
„Nu e nevoie!” — mormăi Clapauțius. „Nu cred să nu fie posibil să fericești pe cineva în mod ingenios și cu prudență!”
„Nu crezi? Ce pot să-ți fac? Am încercat asta de șaizeci și patru de mii cinci sute treisprezece ori. Și acum mi se face părul măciucă în toate capetele pe care le posed, când îmi amintesc rezultatele. Crede-mă că nu ne-am precupețit eforturile pentru binele altora! Am construit o aparatură specială pentru spectroscopia la distanță a dorințelor, dar înțelegi probabil că, dacă pe o planetă oarecare izbucnește un război religios și fiecare dintre părți visează să o distrugă pe cealaltă, atunci nu e sarcina noastră să le îndeplinim dorințele! Este vorba deci să poți ferici fără a zdruncina ideea binelui suprem. Dar asta nu e tot, căci majoritatea civilizațiilor cosmice dorește, în adâncul sufletului, lucruri pe care nu îndrăznește să le recunoască deschis, deci apare altă dilemă, dacă e cazul să le ajuți în ceea ce fac ele sub imperiul ultimelor resturi de rușine și bună-cuviință, sau în îndeplinirea închipuirilor lor ascunse? Să luăm, ca exemplificare, fie și numai două din aceste civilizații: pe demenciți și pe amenciți; primii, aflați în stadiul prea cinstitului Ev Mediu, ardeau de vii pe desfrânații, și mai ales pe desfrânatele care pactizau cu diavolul, o dată pentru că îi invidiau din cauza deliciilor pe care le gustau împreună cu acesta, a doua oară, pentru că martirizarea în numele justiției le provoca o voluptate excepțională. La rândul lor, amenciții nu credeau în nimic altceva în afară de propriul lor corp și-și îndulceau existența cu ajutorul mașinilor, dar cu oarecare rezervă, numind preocuparea aceasta distracție; ei aveau niște cutii de sticlă, în care îngrămădiseră tot felul de violențe, crime, incendii, și-și măreau doar apetitul, privindu-le. Am revărsat pe planetele lor o ploaie de aparate, care erau astfel calculate, ca să le satisfacă poftele fără a aduce nimănui vreun prejudiciu, prin realitatea artificială creată în ele; ca rezultat, demenciții în șase săptămâni, iar amenciții în numai cinci au fost fermecați de moarte, urlând cât îi ținea gura de atâta fericire! Oare la asemenea metode te-ai gândit, ființă nedezvoltată ce ești?”
„Ești un prost sau un monstru!” — strigă Clapauțius, pe când eu aproape îmi pierdusem mințile. „Cum îndrăznești să te lauzi cu asemenea fapte mârșave?”
„Nu mă laud cu ele, le destăinui numai” — răspunse liniștit glasul. „Am încercat, zic, pe rând, toate metodele. Am trimis spre planete ploi de bogății, potopuri de sațietăți și abundențe, paralizând orice efort și muncă; le-am dat și sfaturi bune, în schimbul cărora s-a deschis focul împotriva compotierelor noastre, adică farfuriile noastre zburătoare. Într-adevăr, ar trebui mai întâi să transformi firea celor pe care ai intenția să-i fericești…”
„Probabil că puteți face și asta!” — spuse Clapauțius, scrâșnind din dinți.
„Putem, cum să nu! Uite, să luăm, de pildă, pe vecinii noștri, antropanii, care locuiesc pe planeta aceea de culoarea pământului! Ei se ocupă îndeosebi cu vâlvăndreala și tărbăceala, și asta pentru că le e teamă de spurcavernă, care, după ei, se află în afara existenței și-i pândește pe păcătoșii cu gura larg deschisă, garnisită cu flăcări veșnice; imitând pe binecuvântații cimbrabelianți, pe cerescul Lambudas și evitând Infamanția cu infamanții ei, tânărul antropan devine cu încetul mai viteaz, mai bun, mai nobil decât strămoșii lui cu opt mâini. E drept că antropanii se luptă cu mocirlanii pentru întâietatea Ciobului asupra Giobului sau a Giobului asupra Ciobului (căci în privința asta sunt păreri contradictorii), dar bagă de seamă, că în aceste lupte piere numai o parte din ei, în timp ce tu ai vrea ca eu, smulgându-le din capete credința în vâlvăndreală, spurcavernă și toate celelalte, să-i pregătesc pentru o fericire rațională. Dar în felul acesta s-ar comite o crimă psihică, fiindcă ființele rezultate n-ar mai fi nici mocirlani, nici antropani, oare nu-nțelegi asta?”
„Prejudecata trebuie înlocuită de știință!” — rosti sec Clapauțius.
„Bineînțeles! Dar te rog să ții seamă de faptul că acolo trăiesc cam șapte milioane de păcătoși, care nu o dată și-au trăit viața violându-și propria natură, ca prin aceasta să-i izbăvească de spurcavernă pe cei apropiați; cum să-i lămuresc în timp de un minut, și asta în așa fel încât să nu aibă nici o îndoială că totul a fost în zadar și că și-au pierdut toată viața cu practici absolut nefolositoare? Oare aceasta n-ar fi o cruzime? Știința trebuie să înlocuiască singură superstiția, dar pentru asta e nevoie de timp. Să-l luăm pe cocoșatul acela de care am vorbit. Trăiește într-un dulce întuneric, crezând că cocoașa lui îndeplinește în opera Facerii un rol aproape cosmic. Dacă-i arăți că el este urmarea unei greșeli atomice, nu faci altceva decât să-l nenorocești. S-ar cuveni să i-o îndrepți îndată…”
„Bineînțeles că da!” — exclamă Clapauțius.
„Vezi? Și asta s-a întâmplat! Bunicul meu însuși a lecuit odată trei sute de cocoșați dintr-o lovitură. Să fi văzut cât a suferit după aceea!”
„De ce?” — nu mi-am putut opri întrebarea.
„De ce? Imediat după aceea, o sută doisprezece au fost prăjiți în ulei, considerându-se o asemenea bruscă însănătoșire o dovadă sigură a legăturii cu diavolul; din cei rămași, treizeci au fost luați la oaste și au pierit în lupte, rănindu-se reciproc sub diferite steaguri, alți șaptesprezece, de bucurie, s-au îmbătat ca porcii, cât ai clipi, restul au pierit fie datorită epuizării erotice (căci bunicul meu, bun la suflet cum era, le-a mai adăugat și farmec fizic), fie datorită altor blestemății cu care au început mult prea repede să se îndeletnicească — de unde până atunci postiseră cu totul — așa că, în doi ani, cu toții, dar absolut toți au fost duși la groapă. O singură excepție… a, dar nu merită s-o amintesc!”
„Ei, acu’ termină, dac-ai început” — exclamă, profund mișcat maestrul meu, domnul Clapauțius.
„Dacă ții neapărat… fie. Au mai rămas numai doi. Unul din ei l-a tot bătut la cap pe bunicul, implorându-l să-i redea cocoașa, căci ca invalid trăise destul de bine din pomeni, pe când așa, fără cocoașă, trebuia să muncească și nu era obișnuit. Spunea că se obișnuise de-a binelea cu cocoașa, pe când acum, oriunde intră se lovește mereu zdravăn cu capul de pragul de sus”.
„Dar celălalt, ultimul?” — întrebă Clapauțius.
„Acela era un prinț care, din cauza cocoașei, fusese lipsit de succesiunea la tron; văzând această schimbare în bine, maică-sa vitregă, care dorea ca fiul ei bun să fie încoronat, l-a otrăvit…”
„Bine, bine… dar puteți face cu adevărat minuni…” — zise cu disperare în glas Clapauțius.
„A ferici pe cineva cu ajutorul minunilor este una din cele mai riscante tehnici din câte cunosc” — răspunse aspru glasul din mașină. „Pe cine să schimbi în mod miraculos? Indivizii? De prea mult farmec fizic plesnesc legăturile matrimoniale, de prea multă inteligență te alegi cu singurătatea, iar de prea multă bogăție, cu nebunie. Nu, nu! Să fericești pe indivizi nu se poate, iar colectivități întregi nu e voie; fiecare trebuie să meargă pe drumul său, pășind în mod natural de la o treaptă la alta a dezvoltării și datorând tot ce e bine sau rău sieși. Noi, cei din Faza Supremă, n-avem nimic de lucru în Cosmos; nu creăm alte Cosmosuri, căci îmi îngădui să remarc, asta n-ar fi frumos. De ce să facem așa ceva? Ca să ne ridicăm pe noi înșine în ochii altora? Ar fi ridicol. Atunci, poate, pentru cei creați? Dar aceștia nu există, cum poți face ceva pentru niște inexistenți? Poți face ceva atâta vreme cât nu poți face încă totul. Pe urmă trebuie să stai cuminte… Ei, și-acuma lăsați-mă-n pace!”