„Cum așa?! Dar niscaiva leacuri nu cunoști, ca măcar să aduci o înlesnire, o îmbunătățire, un ajutor cât de mic? Gândește-te la cei în suferință! Alo!” — strigam amândoi, și eu, și Clapauțius, de la Pupitrul Ultim.
Mașina căscă și spuse:
„Oare merită în genere să stau de vorbă cu voi? Oare n-a fost mai justă comportarea noastră pe planetă? Mereu același lucru! Dacă-i așa, bine! Uite aici o rețetă pentru un leac încă nefolosit, dar vă previn asupra urmărilor! Și acum faceți ce vreți. Liniștea — e singurul lucru la care mai țin. Mergeți și Deotron să vă aibă în pază…”
Mașina tăcu iar noi am rămas în fața constelațiilor luminilor ei, care se stingeau, la Pupitrul pe care apăruse o foaie de hârtie cu următorul text aproximativ:
ALTRUIZINA — preparat psihotransmițător, destinat tuturor albuminoșilor. Provoacă răspândirea oricăror sentimente, emoții și simțiri ale aceluia oare le trăiește direct, printre cei care se găsesc la o depărtare nu, mai mare de cinci sute de coți. Bazat pe principiul telepatiei, nu transmite pe garanție nici un fel de gânduri. Nu acționează asupra roboților și plantelor. Intensitatea trăirilor individului, ca emițător, se mărește datorită retransmisiei secundare a receptorilor și este cu atât mai mare, cu cât sunt mai mulți indivizi care se învecinează cu emițătorul. Conform cu concepția inventatorului, ALTRUIZINA este menită să introducă în fiecare colectivitate spiritul frăției, comunității și simpatiei profunde, pentru că vecinii persoanei fericite sunt și ei înșiși fericiți și asta cu atât mai mult, cu cât este mai fericită acea persoană; urează deci unui asemenea individ și mai multă fericire în propriul lor interes și din toată inima. Iar când cineva suferă, se grăbesc să-i sară în ajutor, ca să scape ei înșiși de suferințele celui în cauză. Zidurile, pereții, fascinele și alte piedici nu pot micșora acțiunea altruistică. Preparatul este solubil în apă; poate fi introdus în rețeaua de canalizare, în râuri, fântâni etc. Nu are nici gust, nici miros; un milimicrogram este suficient pentru o colectivitate formată din o sută de mii de indivizi. Pentru urmările contrare tezelor inventatorului, nu se asumă nici o răspundere.
Pentru reprezentantul Supr. Faz. a Dezv.
Pleniputernita Ultimativă.
Clapauțius mormăi nițel, zicând că Altruizina își va găsi aplicarea exclusiv printre oameni, iar roboții, așa cum au fost, vor rămâne și mai departe în nenorocire, dar am cutezat totuși să-l combat, subliniind comuniunea tuturor creaturilor inteligente și necesitatea de a le da ajutor. S-a ajuns la discutarea chestiunilor practice, căci era clar că acțiunea de fericire trebuia începută neîntârziat. Clapauțius recomandă îndată micului subansamblu al Ontogeriei să fabrice o cantitate corespunzătoare a preparatului, iar eu după ce m-am consultat cu renumitul constructor, m-am hotărât să pornesc spre planeta ce semăna cu Pământul, locuită de ființe cu aspect de oameni și care se afla la numai patru zile de drum. Dorind să fiu un binefăcător anonim, am stabilit că lucrul cel mai chibzuit ar fi să mă travestesc în om; după cum se știe, treaba asta e foarte anevoioasă, dar și în acest caz geniul constructorului a învins toate piedicile. Am pornit-o, deci, având în mâini două valize; într-una din ele aveam patruzeci de kilograme de praf alb de Altruizină, iar în a doua ustensilele de toaletă, pijamale, lenjerie, precum și obraji de rezervă, păr, ochi, limbi ș.a. Pentru călătorie mi-am luat înfățișarea unui tânăr bine făcut, cu o mustață mică și cu plete. Clapauțius avea unele îndoieli, dacă într-adevăr se cuvine să administrezi Altruizină dintr-o dată pe scară largă, așa că, deși nu-i împărtășeam rezervele, am fost de acord ca, după sosirea pe Geonia (așa se numea planeta), să efectuez o experiență de probă. Ardeam de nerăbdare să trăiesc clipa în care voi începe marea acțiune de răspândire a frăției și comuniunii generale, așa că, fără să mai amân, după ce m-am despărțit cordial de Clapauțius, am pornit-o la drum.
Ca să pot efectua proba, cum am ajuns pe planetă, m-am oprit într-o mică așezare, nimerind la un han ținut de un hangiu între două vârste și cam posac; am fost destul de îndemânatic, căci am reușit ca, încă pe când îmi erau duse bagajele din trăsură în odaie, să presar un pumn de praf de Altruizină în fântână. În curtea hanului era un du-te-vino nemaipomenit, fetele de la bucătărie alergau de colo-colo cu găleți de apă caldă, hangiul le muștruluia, mânându-le să umble mai repede, apoi se auzi tropot de copite și dintr-o brișcă sări un om în vârstă cu o valiză de doctor în mână; nu se duse însă spre casă, ci spre grajd, de unde în răstimpuri se auzea un muget surd. După cum am aflat de la cameristă, o vietate geonică din curtea hanului, căreia îi spuneau vacă, era gata să fete. M-am cam neliniștit auzind asta, căci sincer să fiu, nu mă gândisem deloc la problema animalelor; dar nu mai puteam face nimic și m-am închis în odaie ca să observ cu atenție evenimentele. Acestea nu se lăsară mult așteptate. Am auzit zornăind lanțul fântânii — slujnicele iar cărau apă — și după o clipă iar se auzi mugetul vacii, căruia i se adăugau acum alte mugete; imediat după aceea medicul veterinar ieși din grajd țipând și, ținându-se de burtă, după el fetele de la bucătărie, la urmă hangiul însuși; cu toții, luând parte la durerile bietei vaci, fugeau care încotro, urlând cât îi ținea gura, ca să se întoarcă apoi de îndată ce, la o anumită depărtare, durerile îi lăsau. În felul acesta au repetat de câteva ori asaltul grajdului, de fiecare dată ieșind din el în fugă, cuprinși de durerile facerii; năucit de acest neașteptat curs al evenimentelor, am fost nevoit să recunosc că experiența trebuia s-o fac în oraș, unde nu sunt animale. Mi-am împachetat repede lucrurile și am cerut să mi se facă socoteala. Dar în întreg hanul sufereau cu toții într-atâta din cauza vițelului care venea pe lume, că n-aveai cu cine sta de vorbă; am vrut să plec singur, dar și pe căruțaș, cu iepele lui cu tot, i-au apucat durerile facerii, așa că n-am avut ce face și am hotărât să mă duc în orașul din apropiere pe jos. Din nenorocire, însă, pe când treceam râul pe un podeț, mâna mi-a alunecat pe mânerul valizei care, lovindu-se cu încuietoarea de o scândură, s-a deschis și toată încărcătura de praf alb s-a vărsat într-o clipită. Stăteam, încremenit, privind cum curentul iute al apei înghite cele patruzeci de kilograme de Altruizină — dar nu mai era nimic de făcut, zarurile fuseseră aruncate, căci întregul oraș se aproviziona din acel râu cu apă de băut, Am mers așa până seara; când am ajuns în oraș, peste tot era lumină, iar străzile pline de lume. Am găsit imediat un mic hotel și m-am oprit acolo, pândind primele semne ale acțiunii preparatului, dar n-am observat deocamdată nimic. Obosit de lunga călătorie, m-am dus imediat la culcare. Pe la miezul nopții am fost trezit de niște strigăte înfricoșătoare. Am sărit din așternut și m-am uitat în jur. Odaia era toată luminată de flăcările care cuprinseseră casa de vizavi; am ieșit în stradă, dar din prag m-am împiedicat de un cadavru, cald încă. Ceva mai încolo șase zdrahoni țineau zdravăn un bătrân care striga ajutor și-i smulgeau cu cleștele dinte după dinte, până ce un strigăt comun de ușurare anunță că găsiseră, în sfârșit, și scoseseră rădăcina dureroasă care-i chinuia și pe ei datorită transmisiei durerii; lăsându-l în plata Domnului pe cel chinuit, rămas fără dinți, se îndepărtară, vădit potoliți.