— Intenția nu e de ajuns! își zise. Trurl. Să presupunem că vom pune conștiințele nu in proprietarii lor, ci în cei de alături, în cei apropiați, dar convertibil. Ce-ar reieși din asta? O, ar fi o nenorocire, pentru că faptele mele rele ar mușca pe vecinul meu, deci m-aș putea cufunda și mai ușor în păcat! Atunci poate că ar fi bine să montez în conștiința obișnuită un amplificator de remușcări, adică să fac în așa fel ca fiecare faptă rea să chinuie prin consecințe de o mie de ori mai tare decât până acum? Dar atunci, din simplă curiozitate, fiecare se va grăbi să facă un rău, ca să se convingă dacă această nouă conștiință mustră într-adevăr atât de diabolic — și până la sfârșitul zilelor sale o să alerge de colo colo, ca un câine hăituit, mușcat cu totul de reproșuri… Sau poate ar fi mai bună o conștiință cu marșarier și ștergătoare, dar plumbuită? Numai puterea să aibă cheia… Nu! Nici asta n-ajută, că doar există șperacle! Sau, ce-ar fi să aranjez o transmisie de sentimente — unul simte pentru toți, toți pentru unul? Așa e, asta a mai fost, tocmai în acest fel acționa Altruizina… Atunci, poate e mai bine așa: fiecare să aibă montat în corp un mic detonator, cu un mic receptor și dacă, în schimbul faptelor lui rele și ticăloase, i se dorește răul de către mai mult de zece dintre cei apropiați, prin adunarea celor zece intenții ale lor pe intrarea heterodică, cel căruia îi sunt adresate să sară în aer. Ce? Atunci n-ar evita fiecare Răul, mai abitir decât ciuma? Desigur că l-ar evita, și încă cum! Și de fapt… ce viață fericită mai e aia… cu o mină întârziată în jurul stomacului? De altfel, ar putea să apară comploturi secrete împotriva anumitor persoane, ar fi suficient să se adune vreo zece mizerabili împotriva unui nevinovat și ăsta, săracul, ar fi făcut praf… Bine, atunci, poate, să schimb semnele? Nici asta nu-i bine. Ei, drace, tocmai eu, care am mutat din loc galaxii întregi, ca pe un dulap, să nu fiu în stare să rezolv o asemenea problemă de construcție, aparent simplă?! Să presupunem că fiecare cetățean al unei societăți este zdravăn, rumen și vesel, că de dimineața până seara cântă, zburdă și chicotește, că face bine și altora, dar cu atâta avânt, că ți-e mai mare dragul, alții la fel, iar dacă-i întrebi, fiecare răspunde în gura mare că este nemaipomenit de bucuros de propria existență, ca și de existența generală… Oare o asemenea societate ar fi încă imperfect de fericită? Pe legea mea, într-o asemenea societate nimeni n-ar putea face nimănui nici un Rău! Și de ce n-ar putea? Pentru că nu vrea. Și de ce nu vrea? Pentru că nu s-ar alege cu nimic din asta. Poftim rezolvarea! Nu arată asta a plan, splendid în simplitatea lui, pentru o producție de masă? Nu înseamnă asta că toți sunt acolo beți de fericire? Ia să vedem atunci ce-o să mai zică Clapauțius, acest cinic-mizantrop, acest agnostic sceptic, ce motiv mai găsește, de râs și de batjocură! N-are decât să-și bage nasu’ în toate, să caute nod în papură, degeaba, câtă vreme fiecare îi face celuilalt din ce în ce mai mult bine, că mai mult nu se poate… Da’ ia stai, nu s-ar putea să obosească, să nu mai reziste, să cadă la pământ sub lavina, sub torentul atâtor fapte bune? Ei, dacă-i așa, mai montăm niscaiva reductorași slabi, eventual niște surdine, pereți rezistenți la fericire, niscaiva costume, sau camere izolatoare, ceva ecrane, găsesc eu leac și pentru asta… Ușurel, să nu mă grăbesc, ca să nu uit ceva. Așadar, primo, să fie veseli, secundo — plini de bunăvoință, tertio — să zburde, quatro — rumeni la față, quinto — să se simtă minunat, sexto — mutuali… e, cu asta, gata, pot să încep!
Până la masa de prânz se mai trânti nițel, căci îl obosiseră teribil toate aceste frământări, apoi se sculă repede, vioi și cu poftă de lucru, se apucă să schițeze planurile, să găurească benzile de program, să calculeze algoritmii și, pentru început, construi o societate fericită, formată din nouă sute de persoane. Ca să se simtă absolut egali, îi făcu pe toți să semene leit unul cu altul. Ca să nu se certe pentru mâncare și băutură, îi făcu pe toți abstinenți pe viață; un mic foc atomic le era de ajuns ca izvor de energie. Se așeză apoi pe prispă și până la apusul soarelui se uită la ei, să-i vadă cum zburdă, declarându-se zgomotos fericirea, cum își fac bine unul altuia, mângâindu-se reciproc pe capete, cum își îndepărtează unul altuia pietrele din drum, cum își duc viața plesnind de sănătate, vioi și veseli, fără griji. Dacă vreunul își scrântea piciorul, se făcea negru de-atâta îngrămădeală, nu din curiozitate, ci datorită imperativului categoric al ajutorării mutuale. Se mai întâmpla ca, din exces de zel, la început să-și mai rupă câte un picior, în loc să-l repare, dar le mai reglă conductorii, le mai adăugă niște mici rezistențe, pentru ca la urmă să-l invite pe Clapauțius să-i vadă isprava. Acesta se uită îndelung Ia zbenguielile acelea nostime, ascultă chinurile cu o mină destul de mohorâtă, iar la urmă, întorcându-se spre Trurl, îi zise:
— Dar pot să fie și triști?
— Ce întrebare stupidă? Sigur că nu! ripostă Trurl.
— Și cum atunci, or să zburde așa la infinit, or să fie veseli, or să facă numai bine și or să strige cât îi ține gura că nu mai pot de fericire?
— Bineînțeles!
Și cum Clapauțius nu numai că nu se grăbea cu laudele, dar nu se pronunță în nici un fel, Trurl mai adăugă supărat:
— Poate că priveliștea ți se pare monotonă și mai puțin pitorească decât scenele de luptă, dar sarcina mea a fost să aduc fericirea, nu să fac pe cineva erou al unui spectacol dramatic!
— Câtă vreme ei fac ceea ce fac, pentru că trebuie s-o facă, dragul meu Trurl — începu Clapauțius — atunci au în ei atâta Bine cât este într-un tramvai, care tocmai de aceea nu poate să te calce, pentru că tu- mergi pe trotuar iar el nu sare de pe șine. E fericit făcând Bine nu cel care-i mângâie pe cap pe alții, fără încetare, nu cel care urlă de bucurie și adună pietrele din drum ca să nu se împiedice alții, ci acela care poate să fie mâhnit, să plângă, să-și spargă capul de pietre, dar n-o face de bunăvoie, dintr-o sinceră pornire! Acești sclavi ai tăi nu sunt decât o jignire la adresa idealurilor înalte, pe care atât de perfect le batjocorești!
— Cum poți să spui așa ceva?! Doar sunt ființe inteligente…, îngână Trurl buimăcit.
— Da? — exclamă Clapauțius. Las’ că ne convingem imediat!
Și, apropiindu-se de ființele perfecte ale lui Trurl, îi dădu una în cap celui dintâi care se nimeri în calea lui, întrebându-class="underline"
— Sunteți fericit, domnule?
— La nebunie! răspunse acesta, ținându-se de cap, în dreptul unui cucui cât toate zilele.
— Dar acuma? — întrebă iar Clapauțius, după ce-l mai trăsni o dată, de-l trânti la pământ.
Ghemuit încă, n-apucă să scuipe tot praful înghițit, că se și apucă să strige:
— Sunt fericit, Înălțimea Voastră! Sunt topit de fericire!
— Ei, poftim, ce mai zici? — i-o trânti sec Clapauțius și plecă, lăsândul pe Trurl încremenit.
Constructorul, îngrijorat peste măsură, îi duse pe perfecții săi, unul câte unul, în laborator și acolo îi demontă până la ultimul șurub; nici unul nu s-a împotrivit câtuși de puțin, ba unii îl mai și ajutară cum putură, ținându-i cheile, cleștele, ori bătându-și în cap cu ciocănașele, dacă se întâmpla să fie vreun capac mai zdravăn montat și nu voia să cedeze. Bucățile le puse înapoi în sertare și pe rafturile depozitului, smulse planurile de pe planșete, le făcu fărâme, apoi se așeză la masa care abia se mai ținea pe picioare, sub grămezile de cărți etico-filozofice, și oftă adânc: