Dar nu pentru multă vreme. Își făcu apariția Electrovolter, declarând că nu există nici un Orfan Absolut, numai Cosmosul, adică un Cub, creat prin forța Naturii; absolutiștii orfanici l-au excomunicat, dar Trurl a fost nevoit să plece puțin după cumpărături și, când s-a întors, după vreo două ore, cutiuța sărea de colo colo prin tot sertarul, căci începuse războiul religios. Trurl a mai adăugat nițel altruism, dar n-a provocat decât o ușoară pâlpâire; mai puse câteva porții de inteligență și atunci se mai răci treaba, dar pe urmă mișcările se porniră din nou, iar din vânzoleala aceea fără noimă începură să se formeze escadroane mărșăluind cu un pas de o regularitate aproape enervantă. În cutie tocmai se scursese un secol; absolutiștii și electrovolteri„nii dispăruseră fără urmă, cu toții nu făceau altceva decât să discute pe tema Binelui General, se scriau chiar studii savante despre asta, evident, cu totul laice, dar curând s-a pus problema originii întregii societăți: unii ziceau că aceasta s-a născut din praful din jurul balamalelor de alamă ale cutiei, alții că era urmarea unei invazii cosmice din exterior; ca să poată afla răspunsul la această întrebare arzătoare, au construit Marele Sfredel, cu intenția de a fora și cerceta Cosmosul, deci cutia, ca să vadă ce se află dincolo. Și pentru că acolo puteau să fie forțe necunoscute, se apucară să meșterească în același timp și niște turnulețe. Trurl tare se mai necăji, văzând toată tărășenia asta; dezamăgit la culme, strânse totul la repezeală și, aproape plângând, își zise: Rațiunea duce la uscăciune, iar Binele la nebunie! De unde toate astea, de unde această fatalitate constructiv-istorică? Hotărî să cerceteze situația asta aparte. Scoase primul său prototip, vechiul Contemplator, din cămara în care-l aruncase și, când acesta începu să geamă de plăcere estetică înaintea unei grămezi de gunoi, îi implantă o mică doză de inteligență. Ferconexul își potoli imediat gemetele. Îl întrebă ce nu-i e pe plac, iar el îi răspunse:
— De plăcut îmi place totul, n-aș avea nimic de zis, numai că îmi strunesc oarecum admirația prin reflecție. Vreau să știu mai întâi de ce îmi place, de fapt, adică de unde-mi vine asta, și de asemenea de ce, în ce scop. Și în genere, cine ești tu, care mă scoți din contemplare și cugetare prin atâtea întrebări? Ce raport este între existența ta și a mea, ai? Simt că ceva îmi cere să te admir și pe tine, dar chibzuiala îmi poruncește să mă împotrivesc acestei porniri lăuntrice, pentru că ar putea fi o capcană, care mi se întinde, nu-i așa?
— În privința existențelor noastre — începu Trurl, total imprudent — să știi că eu te-am creat și pentru ca sufletul tău să aibă ceva din existență, am făcut în așa fel ca între tine și lume să domnească armonia perfectă.
— Armonia? — zise Ferconex, îndreptându-și atent obiectivele către el. Armonia, zici, domnul meu? Dar de ce am trei picioare? De ce am capul mai sus decât ele? De ce sunt sudat din partea stângă cu tablă de cupru, iar din dreapta cu tablă de fier? De ce am cinci ochi? Răspunde, dacă totul urma să fie adevărul adevărat, spune că m-ai făcut din nimic, domnule!
— Ai trei picioare, pentru că nu se poate sta comod numai pe două, iar patru — ar fi fost un surplus inutil de material — îl lămuri Trurl. Ochi ai cinci, pentru că atâtea am avut sticle bune la îndemână, iar cât privește tabla, tocmai mi s-a terminat oțelul când ți-am meșterit stratul protector.
— Asta-i bună — pufni în râs Ferconex. Vrei să-mi bagi în cap că totul a fost opera unei întâmplări oarecare, a unei simple nimereli, a unui curat din-te-miri-ce?! Și eu trebuie să cred toate tâmpeniile astea?
— Păi presupun că știu cel mai bine cum a fost, dacă eu te-am construit — îi răspunse Trurl, scos puțin din fire de atâta fermitate și înfumurare.
— Văd aici două posibilități — continuă, prudent, Ferconex. Prima, să minți de îngheață apele. Asta o las pentru mai târziu, pentru că n-am cercetat-o. A doua că, în accepțiunea ta, spui adevărul, dar din aceasta nu rezultă nimic esențial, pentru că acest adevăr, în ciuda puținei tale științe, dar în conformitate cu una mai bună, este un fals.
— Cum adică?
— Foarte simplu. Ceea ce ție ți s-a părut a fi un întâmplător concurs de împrejurări nu trebuie neapărat să fie așa. Lipsa de tablă de oțel ai considerat-o, probabil, ca un accident, dar de unde știi că n-a hotărât-o Necesitatea Absolută? Prezența tablei de cupru ți s-a părut cât se poate de potrivită, dar și aici se poate întrevedea amestecul Armoniei Prestabilite. La fel și în numărul ochilor și picioarelor mele trebuie să se ascundă Secretele abisale ale Ordinii Supreme ca Semne Seculare ale numerelor, relațiilor și proporțiilor. Mai departe: trei, ca și cinci, sunt numere prime. Pot oare să fie împărțite unul la altei — ce zici? Trei ori cinci fac cincisprezece, adică unu și cinci; adunate, fac șase, iar șase împărțit la trei face doi, adică cifra culorilor mele, pentru că eu sunt dintr-o parte un Ferconex de cupru, iar din cealaltă de fier! Oare o asemenea relație precisă putea să fie rezultatul întâmplării? E ridicol! Sunt o ființă care depășește orizontul tău mărunt, tinichigiu primitiv ce ești! Dacă o fi totuși ceva adevăr în faptul că m-ai construit (lucru greu de crezut, de altfel), atunci, în asemenea condiții, ai putea fi considerat un instrument obișnuit al Legilor Supreme, iar eu — scopul lor propriu-zis. Tu ești o întâmplătoare picătură de ploaie, iar eu — planta, care, prin culoarea coroanei florale, laudă orice creație; tu ești o scândură putredă de gard, aruncând o umbră oarecare, iar eu — lumina soarelui, care spune scândurii cum se desparte întunericul de lumină; tu ești o unealtă oarbă, produsă de Mâna Seculară, care mi-a dat mie viață! Așa că degeaba te zbați să-mi înjosești existența, declarând că quintoochimea mea, tripiciorimea mea, bicoloritul meu sunt numai rezultatul unor cauze materialo-depozito-economice. Văd în toate acestea o reflectare a relațiilor superioare ale Existenței ca Simetrie, ale cărei sensuri încă nu le înțeleg cum se cuvine, dar pe care le voi înțelege, desigur, după ce mă voi ocupa de această problemă într-o clipă de răgaz, iar în ceea ce te privește, cu tine n-am să mai stau de vorbă, fiindcă e păcat de timpul meu.