Rachel se holbă:
— Pe asta stăm noi ancoraţi?
Tolland trebuia să admită că imaginea arăta înfricoşător. La suprafaţă, apa părea de un verde-albăstrui agitat. Mergând în jos însă, culorile se schimbau treptat către un roşu-portocaliu ameninţător, pe măsură ce temperatura creştea. Aproape de fund, cam la un kilometru şi jumătate adâncime, deasupra patului oceanic, un vârtej ciclonic de un roşu sângeriu se agita turbat.
— Aia e megafisura, explică Tolland.
Corky gemu:
— Arată ca o tornadă submarină.
— Funcţionează pe acelaşi principiu. Oceanele sunt, de obicei, mai reci şi mai dense către fund, dar aici dinamica este inversată. Apa de la fund este încălzită şi mai uşoară, aşa că se ridică spre suprafaţă. Între timp, apa de suprafaţă este mai grea, aşa că se grăbeşte să coboare în spirală ca să umple vidul. Aşa se obţin astfel de curenţi ameţitori în ocean. Ca nişte vârtejuri uriaşe.
— Ce e cocoaşa aia imensă pe patul oceanic?
Corky arătă înspre fundul plat al oceanului, pe care se înălţa o movilă mare în formă de dom, ca o bulă imensă. Vârtejul se rotea ameţitor chiar deasupra ei.
— Movila aia este un dom magmatic, explică Tolland. Pe acolo împinge lava de sub patul oceanic.
Corky dădu din cap:
— Ca un muşuroi uriaş.
— Se poate spune şi aşa.
— Şi dacă explodează?
Tolland se încruntă. Îşi aminti de celebra megafisură din 1986 de lângă Juan de Fuca Ridge, unde mii de tone de magmă încălzită la o mie două sute de grade Celsius se revărsaseră dintr-odată în apa oceanului, înzecind aproape instantaneu forţa norului de curenţi marini. Curenţii de suprafaţă se amplificaseră pe măsură ce vârtejul se extinsese cu rapiditate în sus. Ce se întâmplase apoi reprezenta un eveniment pe care Tolland n-avea de gând să-l împărtăşească cu Rachel şi cu Corky în noaptea asta.
— Domurile magmatice din Atlantic nu explodează, zise el. Apa rece care circulă peste movilă răceşte şi întăreşte în permanenţă creasta domului, păstrând magma în siguranţă sub un strat gros de rocă. În cele din urmă, lava de dedesubt se răceşte şi spirala dispare. Megafisurile nu sunt, în general, periculoase.
Corky arătă înspre o revistă ferfeniţită care se odihnea lângă computer:
— Aşadar tu susţii că Scientific American publică ficţiuni?
Tolland zări coperta revistei şi se strâmbă. Cineva părea să o fi scos special din arhiva navei de reviste ştiinţifice vechi: Scientific American, februarie 1999. Coperta prezenta imaginea aranjată de un artist grafic a unui petrolier răsucindu-se fără nici un fel de control într-un enorm vârtej oceanic. Titlul spunea: Megafisurile — UCIGAŞII GIGANTICI AI ADÂNCURILOR?
Tolland dădu a lehamite din mână:
— Complet irelevant. Articolul ăla vorbeşte despre megafisuri în zone tectonice. Acum câţiva ani constituia o ipoteză des întâlnită prin care se explica dispariţia navelor din Triunghiul Bermudelor. Din punct de vedere tehnic, dacă se petrece un soi de eveniment geologic cataclismic pe fundul oceanului, ceea ce este complet necunoscut în această zonă, domul poate exploda şi vârtejul poate deveni suficient de mare ca să… În fine, ştii tu…
— Nu, nu ştim, insistă Corky.
Tolland înălţă din umeri:
— Ca să se ridice la suprafaţă.
— Minunat. Ce mă bucur că ne-ai adus la bord!
În acel moment se ivi Xavia, cărând cu ea mai multe hârtii.
— Admiraţi megafisura?
— Oh, da, rosti Corky cu sarcasm. Mike tocmai ne explica cum ne vom învârti toţi ca nebunii în vârtej dacă se rupe movila aia mică.
— Vârtej?
Xavia râse sec:
— Ar semăna mai degrabă cu a fi scurşi prin cea mai mare toaletă din lume.
Afară, pe puntea navei, pilotul de la Paza de Coastă urmărea cu atenţie ecranul radar. Ca pilot de salvare, zărise de multe ori frica în ochii oamenilor; Rachel Sexton se temea în mod clar de ceva atunci când îl rugase să supravegheze radarul în caz că apăreau vizitatori nepoftiţi.
Oare la ce gen de vizitatori se aşteaptă ea?", se întrebă el.
Din câte putea observa el, apele oceanului şi spaţiul aerian pe o rază de cincisprezece kilometri de jur împrejur nu conţineau nimic neobişnuit. Un pescador la doisprezece kilometri în larg. Din când în când câte un avion tăind o felie a ecranului radar şi apoi dispărând către o destinaţie necunoscută.
Pilotul oftă şi se uită la apele oceanului care se agitau de jur împrejurul navei. Senzaţia părea desprinsă dintr-un film cu fantome — parcă navigau cu o viteză maximă în ciuda faptului că stăteau.
Îşi întoarse privirea spre ecranul radarului şi se uită la el. Cu mare atenţie.
105
La bordul navei, Tolland făcu prezentările pentru Rachel şi Xavia. Geologul vasului părea tot mai uluită de anturajul distins din jurul ei. În plus, nerăbdarea lui Rachel de a rula testele şi de a pleca cât mai repede de pe vas o neliniştea, în mod clar.
"Ai răbdare, Xavia, o sfătui Tolland în gând. Trebuie să aflăm totul."
Xavia vorbea cu fermitate:
— În documentarul tău, Mike, ai afirmat că acele mici incluziuni metalice din rocă se puteau forma doar în spaţiu.
Tolland simţea deja un tremur de nerăbdare. "Condrulele se formează doar în spaţiu. Aşa mi-au spus cei de la NASA."
— Însă, în conformitate cu aceste însemnări, reluă Xavia, ridicând hârtiile din mână, afirmaţia nu este în întregime adevărată.
Corky se repezi mânios:
— Bineînţeles că e adevărată!
Xavia se uită urât la Corky şi îi flutură însemnările pe sub nas:
— Anul trecut, un tânăr geolog pe nume Lee Pollock, de la Universitatea Drew, folosea un nou model de robot marin în Pacific pentru a lua mostre de crustă de adâncime din Groapa Marianelor. A extras de acolo o rocă ce conţinea o caracteristică geologică nemaiîntâlnită până atunci. Acea trăsătură semăna mult ca aspect cu condrulele. Tânărul a numit descoperirea "incluziuni plagioclasice de stres" — mici bule de metal care păreau a se fi reomogenizat în timpul unor evenimente de presurizare oceanică, la mare adâncime. Doctorul Pollock a fost uluit să descopere bule metalice într-o rocă oceanică şi a formulat o teorie unică pentru a le explica prezenţa.
Corky mormăi:
— Presupun că trebuia să o facă.
Xavia îl ignoră:
— Doctorul Pollock a presupus că roca s-a format într-un mediu oceanic extrem de adânc, unde presiunea foarte mare metamorfoza o rocă preexistentă, permiţând fuziunea unora dintre metalele disparate.
Tolland cântărea în minte cele auzite. Groapa Marianelor avea unsprezece mii de metri adâncime şi era una dintre puţinele zone cu adevărat neexplorate de pe planetă. Doar câteva sonde-robot se aventuraseră la o asemenea adâncime, cele mai multe suferind o implozie înainte de a atinge fundul. Presiunea apei din acea groapă era enormă — un uluitor nivel de o mie nouă sute şi ceva de kilograme pe centimetru pătrat, faţă de doar două kilograme şi ceva la suprafaţa apei. Oceanografii continuau să dispună de prea puţine informaţii despre forţele existente la adâncimi oceanice foarte mari.
— Deci tipul ăsta crede că Groapa Marianelor poate forma roci cu trăsături condrulitice?
— Este o teorie extrem de obscură, îi răspunse Xavia. De fapt, ea n-a fost niciodată publicată oficial. Mie mi s-a întâmplat să dau peste notele personale ale lui Pollock pe Internet printr-o şansă chioară luna trecută, când efectuam nişte cercetări legate de interacţiunea fluid-piatră în vedere spectacolului nostru cu megafisura. Altfel nici eu n-aş fi auzit de aşa ceva.