Tolland se repezi imediat asupra atacatorului. Mâinile continuau să strângă bine bara fumegândă — un dispozitiv de control al rechinilor prin descărcări electrice, lung de aproape doi metri. Bara de aluminiu fusese înzestrată în vârf cu un mic obuz de calibrul doisprezece, sensibil la presiune, menit autoapărării în eventualitatea atacului unui rechin. Tolland reîncărcase bara cu un alt obuz şi acum aţintea vârful ameninţător al armei spre gâtul atacatorului. Omul zăcea întins pe spate, ca paralizat, privindu-l pe Tolland cu o expresie de ură şi de agonie.
Rachel se apropie de ei alergând pe pasarelă. Planul prevedea ca ea să înşface mitraliera soldatului, dar, din păcate, arma căzuse peste balustradă, în apele oceanului.
Dispozitivul de comunicaţii de la centura individului croncăni. Vocea care se auzi părea a aparţine unui robot.
— Delta Three? Răspunde! Am auzit o împuşcătură.
Omul nu făcu nici un gest că s-ar conforma.
Dispozitivul croncăni din nou:
— Delta Three? Confirmă! Ai nevoie de sprijin?
Aproape imediat, o nouă voce robotică se interpuse pe linie. Vocea abia se putea desluşi pe fundalul sonor al elicopterului în zbor.
— Aici e Delta One, rosti vocea. Urmăresc şalupa care a plecat. Delta Three, confirmă. Ai fost doborât? Ai nevoie de sprijin?
Tolland apăsă bara de aluminiu în gâtul omului.
— Spune-i elicopterului să lase în pace barca. Dacă îmi ucid prietenul, tu mori!
Soldatul se strâmbă de durere, în vreme ce îşi duse dispozitivul de comunicaţii în dreptul buzelor. Privi drept spre Tolland şi apăsă butonuclass="underline"
— Aici Delta Three! N-am nimic! Doboară şalupa!
115
Gabrielle Ashe se întoarse în baia lui Sexton, pregătindu-se să iasă din biroul lui. Apelul senatorului o nelinişti. Tipul ezitase în mod clar atunci când ea îl informase că se găseşte în biroul ei — de parcă ar fi ştiut cumva că minte. Oricum, eşuase în tentativa de a avea acces la computerul lui Sexton, şi acum nu mai ştia care era următoarea mutare.
"Sexton aşteaptă."
Căţărându-se înapoi pe marginea căzii de baie şi pregătindu-se să se agaţe de tavan, Gabrielle auzi ceva care căzu cu zgomot pe podeaua de gresie. Se uită în jos şi constată iritată că lovise o pereche de butoni pe care senatorul părea să-i fi uitat pe marginea căzii.
Trebuia să lase lucrurile exact aşa cum le găsise.
Dându-se iarăşi jos, Gabrielle culese butonii de pe jos şi îi aşeză la loc. Voi să se caţere din nou spre tavan, dar se opri, privind încă o dată spre butoni. În oricare altă noapte i-ar fi ignorat, însă monograma de pe ei îi atrase acum atenţia. La fel ca multe alte articole personale monogramate ale senatorului, butonii erau inscripţionaţi cu două litere îngemănate. SS. Gabrielle îşi aminti de prima parolă a lui Sexton — SSS. Îşi imagină calendarul lui… POTUS… şi screensaver-ul cu pictorialul Casei Albe în fundal şi cu banda care rula la infinit pe margine.
Preşedintele Statelor Unite Sedgewick Sexton… Preşedintele Statelor Unite Sedgewick Sexton… Preşedintele…
Gabrielle căzuse pe gânduri câteva clipe. "Oare să fie chiar atât de încrezător?"
Ştia că îi trebuia doar o secundă ca să afle răspunsul, aşa că reveni în fugă în biroul senatorului, se duse la calculator şi tastă o parolă de şapte caractere:
POTUSSS
Screensaver-ul dispăru instantaneu.
Se holbă, nevenindu-i să-şi creadă ochilor.
"Nu subestima niciodată ego-ul unui politician."
116
Corky Marlinson nu mai ţinea cârma şalupei, deşi aceasta îşi continua goana în noapte. Ştia că barca avea să meargă în linie dreaptă cu sau fără el la timonă. "Calea minimei rezistenţe…"
Se afla în spatele şalupei, încercând să îşi dea seama cât de distrus îi era piciorul. Un glonţ îi intrase prin partea din faţă a gambei, ratând cu puţin osul. În spatele gambei, nu se vedea nici o gaură de ieşire, aşa că glonţul rămăsese probabil înfipt în muşchi. Corky scotoci prin preajmă în speranţa că va găsi ceva cu care să îşi oprească sângerarea, dar nu dădu peste nimic care să-l ajute — doar câteva labe de înot, un tub de respirat şi vreo două veste de salvare. Nici o trusă de prim ajutor. Înnebunit, Corky deschise un mic dulăpior şi găsi câteva unelte, bandă adezivă, cârpe, ceva ulei şi alte articole de genul ăsta. Îşi privi piciorul care-i sângera şi se întrebă cât mai trebuia să meargă ca să iasă din teritoriul rechinilor.
"Mult mai mult decât am mers până acum."
Delta One menţinu elicopterul la un nivel coborât deasupra oceanului, străbătând întunericul cu privirea în căutarea şalupei. Presupunând că barca fugarilor avea să se îndrepte spre ţărm, încercând să se distanţeze cât mai mult de Goya, Delta One pornise pe traiectoria iniţială a bărcii.
"Ar fi trebuit să-l depăşesc deja."
În mod normal, urmărirea bărcii s-ar fi rezolvat foarte simplu cu ajutorul radarului, dar acesta devenise inutil odată cu activarea umbrelei de bruiaj care transmitea semnale parazite pe o suprafaţă de kilometri pătraţi în jur. Iar oprirea sistemului de bruiaj nu constituia o opţiune câtă vreme toţi cei de pe Goya nu erau morţi. În noaptea asta, nici un semnal de urgenţă nu avea voie să plece de pe acea navă.
"Secretul meteoritului trebuie să dispară… Chiar aici. Şi chiar acum."
Din fericire pentru el, Delta One dispunea şi de alte mijloace de urmărire. În ciuda apelor ciudat de calde ale oceanului, găsirea amprentei termice a şalupei era o treabă simplă. Delta One porni scanerul termic. Oceanul din jur se agita la o temperatură de aproape patruzeci de grade Celsius. Motorul de 250 de cai putere al şalupei funcţiona la o temperatură mult mai ridicată.
Piciorul lui Corky Marlinson amorţise în întregime.
Neştiind ce altceva ar mai putea face, Corky îşi înfăşură gamba rănită în cârpe şi trăsese de jur împrejur rolă după rolă bandă adezivă. De la gleznă şi până la genunchi, întreaga lui gambă nu era altceva decât o teacă argintie strânsă la maximum pe picior. Sângerarea nu mai era la fel de puternică, cu toate că mâinile şi hainele îi erau încă pline de pete roşii.
Stând pe fundul şalupei, Corky se întrebă de ce nu îl ajunsese elicopterul din urmă. Îşi înălţă capul şi cercetă bezna din spatele lui, aşteptându-se să zărească undeva, la distanţă, luminile navei şi elicopterul. Ciudat, dar nu zări nimic. Luminile vasului dispăruseră. Cu siguranţă nu reuşise să ajungă chiar atât de departe, nu?
Corky se simţi brusc cuprins de o rază de speranţă. Poate că scăpase. Poate că îl pierduseră în bezna nopţii. Poate că va reuşi să ajungă la ţărm!
Abia atunci observă că dâra lăsată de şalupă nu era dreaptă, ci apărea a se curba treptat, ca şi cum barca ar fi mers în arc de cerc. Nedumerit, Corky îşi întoarse capul ca să vadă direcţia arcului şi extrapolă în minte o curbă gigantică peste apele oceanului. O clipă mai târziu, văzu clar.
Goya se găsea chiar la babord, la mai puţin de opt sute de metri distanţă. Cu groază, Corky îşi dădu seama de greşeala făcută. Fără o mână care să o conducă ferm, şalupa fusese purtată de curenţii puternici ai oceanului — vârtejul produs de megafisura magmatică. "Mă învârt ca boul în cerc!"
Se păcălise pe el însuşi.
Ştiind că se afla încă în "atenţia" rechinilor, Corky îşi aminti cuvintele înfricoşătoare ale lui Tolland: "Lobi olfactivi telencefalici măriţi… Rechinii adulmecă o picătură de sânge de la peste un kilometru distanţă". Corky se uită la piciorul acoperit cu bandă adezivă şi la mâinile lui.