— Am făcut-o şi pentru mine, zise ea, într-un târziu.
Herney încuviinţă:
— Chiar şi aşa, îţi datorez mulţumiri.
Herney se ridică, făcându-i semn să îl urmeze în hol.
— De fapt, speram să mai stai pe aici suficient de mult ca să-ţi pot oferi un post în echipa mea care se ocupă cu bugetul.
Gabrielle îi aruncă o privire bănuitoare:
— Opriţi cheltuiala şi începeţi refacerea?
El chicoti:
— Ceva în genul acesta.
— Cred că ştim prea bine amândoi, domnule, că acum eu sunt mai degrabă o piatră de moară decât o valoare pentru dumneavoastră.
Herney ridică din umeri:
— Lasă să treacă vreo câteva luni. Totul se va uita. O mulţime de bărbaţi şi de femei de renume au trecut prin situaţii asemănătoare şi tot au atins măreţia.
Preşedintele îi făcu cu ochiuclass="underline"
— Câţiva dintre aceştia au ajuns chiar preşedinţi ai Statelor Unite.
Gabrielle ştia că el avea dreptate. Şomeră de câteva ore, Gabrielle refuzase deja două alte slujbe în acea zi — una de la Yolanda Cole, de la reţeaua de televiziune ABC, cealaltă de la editura St. Martin, care îi oferise o sumă considerabilă pentru publicarea unei biografii complete. "Nu, mulţumesc."
Străbătând holul alături de preşedinte, Gabrielle se gândi la imaginile ei, difuzate acum de toate televiziunile.
"Altfel, ţara ar fi avut mult mai mult de suferit, se linişti ea. Mult mai mult."
După ce se dusese la postul de televiziune ABC pentru a-şi recupera fotografiile şi împrumutase legitimaţia de presă a Yolandei, Gabrielle se strecurase înapoi în biroul lui Sexton pentru a pregăti mapele de presă duplicat. Câtă vreme stătuse acolo, reuşise să printeze şi copiile de pe cecurile cu donaţii ilegale din computerul senatorului. După confruntarea de la Monumentul Washington, Gabrielle înmânase copiile cecurilor senatorului, care părea lovit de dambla, şi îşi formulase pretenţiile:
— Daţi-i preşedintelui ocazia de a-şi anunţa greşeala cu meteoritul sau chestiile astea devin şi ele publice.
Senatorul Sexton se uitase o singură dată la teancul de hârtii, apoi se urcase în limuzina personală şi dispăruse. Din acel moment, nimeni nu mai auzise nimic despre el.
Acum, ajungând la uşa din spate a Sălii de briefing alături de preşedinte, Gabrielle auzi mulţimea fremătând dincolo de uşă. Pentru a doua oară în mai puţin de douăzeci şi patru de ore, lumea se aduna ca să audă un comunicat special al preşedintelui.
— Ce le veţi spune? se interesă Gabrielle.
Herney oftă, păstrându-şi expresia de calm.
— De-a lungul anilor, am învăţat mereu un lucru…
Îşi puse o mână pe umărul ei şi zâmbi:
— Că nu există nici un substitut pentru adevăr.
Urmărindu-l cum se îndreaptă spre scenă, Gabrielle se simţi copleşită de un val neaşteptat de mândrie. Zach Herney era pe cale să recunoască greşeala vieţii lui şi totuşi, la modul cel mai ciudat cu putinţă, nu arătase niciodată mai preşedinte ca acum.
133
Rachel se trezi într-o cameră întunecată.
Un ceas cu indicatoare luminoase arăta 10.14 P.M. Nu se afla în patul ei. Preţ de câteva clipe, rămase nemişcată, întrebându-se unde era. Încet, amintirile începură să-i revină… megafisura… dimineaţa de la Monumentul Washington… invitaţia preşedintelui de a rămâne la Casa Albă.
"Sunt la Casa Albă, îşi dădu Rachel seama. Am dormit aici toată ziua."
La comanda preşedintelui, elicopterul Pazei de Coastă îi transportase pe Michael Tolland, Corky Marlinson şi Rachel Sexton, epuizaţi, de la Monumentul Washington la Casa Albă, unde li se oferise un mic dejun copios, apoi li se făcuse un control medical şi, la final, li se oferise spre alegere oricare dintre cele paisprezece dormitoare pentru oaspeţi, unde să îşi refacă forţele.
Toţi acceptaseră invitaţia.
Lui Rachel nu-i venea să creadă că dormise atâta. Deschise televizorul şi constata cu surprindere că preşedintele Herney îşi terminase deja conferinţa de presă. Rachel şi ceilalţi se oferiseră să stea lângă el în momentele în care preşedintele avea să anunţe lumii întregi marea decepţie legată de meteorit. "Cu toţii am greşit." Însă Herney insistase să poarte singur această povară.
— Ce e mai trist, spunea un analist politic la televizor, e că NASA pare a nu fi descoperit nici un fel de indicii ale vieţii extraterestre. Este pentru a doua oară în acest deceniu când NASA clasifică incorect un meteorit ca purtător de indicii ale vieţii extraterestre. De această dată însă, printre cei păcăliţi s-au numărat şi mai mulţi oameni de ştiinţă civili de mare reputaţie.
— În mod normal, interveni un al doilea analist, ar trebui să spun că o înşelătorie de o asemenea dimensiune precum cea descrisă de preşedinte în această seară ar fi devastatoare pentru cariera lui politică… şi totuşi, luând în consideraţie evenimentele din această dimineaţă de la Monumentul Washington, trebuie să afirm că şansele lui Zach Herney de recâştigare a preşedinţiei par mai mari ca niciodată.
Primul analist încuviinţă:
— Deci nici un fel de viaţă din spaţiu, dar nici campania senatorului Sexton nu pare să mai aibă vreun viitor. Iar acum, că alte informaţii apărute între timp sugerează existenţa unor probleme financiare imense pentru senatorul…
O bătaie în uşă îi atrase atenţia lui Rachel.
"Michael", speră ea şi stinse repede televizorul. Nu îl mai văzuse de la micul dejun. După sosirea la Casa Albă, Rachel nu-şi dorise nimic cu mai multă ardoare decât să adoarmă în braţele lui. Cu toate că simţea cum Michael îi împărtăşea sentimentele, Corky se băgase ca musca în lapte şi se plantase pe patul lui Tolland, apucându-se cu înflăcărare să povestească şi să repovestească isprava cu urinatul şi cu salvarea lui. Într-un târziu, cumplit de epuizată, Rachel şi Tolland renunţaseră şi plecaseră spre dormitoare separate, ca să se odihnească.
Îndreptându-se acum spre uşă, Rachel se uită în oglindă, amuzată să descopere cât de ridicol era îmbrăcată. În dulap nu găsise altceva cu ce să se bage în pat decât un vechi tricou imens de fotbal american. Tricoul îi ajungea până la genunchi, ca o cămaşă de noapte.
Bătaia se auzi din nou.
Rachel deschise uşa şi constată dezamăgită că o aştepta o agentă a Serviciilor Secrete. Era îmbrăcată elegant, cu o bluză albastră, şi mai era şi drăguţă.
— Domnişoară Sexton, domnul din dormitorul Lincoln v-a auzit televizorul. Mi-a cerut să vă spun că, de vreme ce v-aţi trezit…
Femeia se opri şi îşi arcui sprâncenele. În mod clar jocurile nocturne de la etajele superioare ale Casei Albe nu aveau secrete pentru ea.
Rachel se înroşi. I se făcu pielea de găină:
— Mulţumesc.
Agenta o conduse pe Rachel de-a lungul coridorului impecabil ornat către o uşă apropiată cu un aspect cât se poate de sordid.
— Dormitorul Lincoln, zise femeia. Iar cum eu trebuie să stau permanent de partea aceasta a uşii, vă urez "Somn uşor şi atenţie la fantome".
Rachel dădu din cap. Legendele fantomelor din dormitorul Lincoln erau la fel de vechi cum era şi Casa Albă. Se spunea că Winston Churchill zărise fantoma lui Lincoln acolo, aşa cum se întâmplase şi în cazul multor altora, printre care se număraseră Eleanor Roosevelt, Amy Carter, actorul Richard Dreyfuss şi zeci de cameriste şi de valeţi. Se mai spunea că uneori câinele preşedintelui Reagan urla ore întregi, în faţa uşii dormitorului.