— Dar dacă NASA…, îngăimă Rachel. Adică, dacă totul e o minciună, NASA trebuie să fi ştiut că, mai devreme sau mai târziu, cineva ar fi descoperit că această fosilă seamănă cu o creatură marină, nu? Vreau să spun că. noi tocmai am descoperit asta!
Tolland începu să tipărească fotografiile insectei la o imprimantă laser.
— Ştiu şi eu… Chiar dacă ar fi ieşit cineva în faţă şi ar fi pus în evidenţă similarităţile dintre fosile şi un păduche marin viu, fiziologiile lor nu sunt identice. Aproape că întăreşte cazul NASA.
Rachel înţelese brusc:
— Panspermie.
"Viaţa pe pământ a fost plantată din spaţiu."
— Exact. Similarităţile dintre organismele cosmice şi cele terestre au perfect sens din punct de vedere ştiinţific. Acest păduche marin, de fapt, face poziţia NASA mai puternică.
— Doar dacă nu se pune problema autenticităţii meteoritului.
Tolland dădu din cap:
— Dacă meteoritul ridică întrebări, atunci întregul eşafodaj se prăbuşeşte. Păduchele nostru marin se transformă din prieten în distrugător al NASA.
Rachel urmări în tăcere cum imprimanta scuipă paginile despre insectă. Încerca să se convingă că totul fusese o greşeală nevinovată a celor de la NASA, dar ştia prea bine că nu era aşa. Oamenii care comiteau greşeli nevinovate nu încercau să ucidă alţi oameni.
În acea clipă, se auzi ecoul vocii nazale a lui Corky, care răsună în laborator:
— Imposibil!!!
Rachel şi Tolland se răsuciră pe călcâie.
— Verifică din nou nenorocitul ăla de raport! N-are nici un sens!
Xavia veni în fugă strângând în mână o hârtie de imprimantă.
Chipul ei era cenuşiu:
— Mike, nu ştiu cum să-ţi spun…
Vocea ei suna spart:
— Raportul dintre titaniu şi zirconiu din mostra asta…
Îşi drese glasuclass="underline"
— E clar că NASA a comis o eroare uriaşă. Meteoritul lor este doar o nenorocită de rocă oceanică.
Rachel şi Tolland se priviră, dar nici unul nu scoase vreo vorbă. Ştiau. Într-o fracţiune de secundă, toate bănuielile şi îndoielile de până atunci se spulberaseră.
Tolland încuviinţă. În ochi i se citea tristeţea:
— Da. Mersi, Xavia!
— Dar nu înţeleg, replică femeia. Crusta de fuziune… locaţia din gheaţă…
— Îţi explicăm în timp ce facem drumul spre coastă, o întrerupse Tolland. Plecăm!
Rachel strânse repede hârtiile şi dovezile pe care le aveau. Acestea erau şocant de concludente: hârtia de imprimantă GPR arătând un puţ de inserţie în gheţarul Milne; fotografii ale unui păduche marin asemănător cu fosila NASA; articolul doctorului Pollack despre condrulele oceanice; în fine, datele microscopului electronic care arătau conţinutul uriaş de zirconiu din meteorit.
Concluzia era imbatabilă. "Fraudă!"
Tolland privi stiva de hârtii din mâinile lui Rachel şi oftă melancolic:
— Ei bine, aş spune că William Pickering are acum toate dovezile necesare.
Rachel dădu din cap, întrebându-se din nou de ce Pickering nu răspunsese la telefon.
Tolland ridică receptorul unui telefon din apropiere şi i-l întinse.
— Vrei să încerci din nou de aici?
— Nu, hai să plecăm. O să încerc să iau legătura cu el din elicopter.
Rachel hotărâse deja că, dacă nu va izbuti să dea de Pickering, îi va spune pilotului de la Paza de Coastă să îi ducă direct la sediul NRO, aflat la doar vreo 270 de kilometri depărtare.
Tolland vru să pună receptorul în furcă, dar se opri brusc. Părea nedumerit, ascultă în receptor şi se încruntă.
— Ce bizar! Nu are ton!
— Cum adică? întrebă Rachel, îngrijorată.
— Ciudat, întări Tolland. Liniile telefonice directe prin COMSAT nu îşi pierd niciodată…
— Domnule Tolland?
Pilotul Pazei de Coastă se ivi alergând în laborator, cu faţa albă ca varuclass="underline"
— Ce s-a întâmplat? ceru Rachel să afle. Vine cineva?
— Asta-i problema, răspunse pilotul. Habar n-am. Radarul de la bord şi toate comunicaţiile au murit brusc.
Rachel îndesă adânc hârtiile în sân.
— Repede la elicopter. Plecăm. ACUM!
109
Inima lui Gabrielle bătea cu putere, în vreme ce fata traversa biroul întunecat al senatorului Sexton. Camera era mare şi elegantă, cu pereţi lambrisaţi în lemn, picturi în ulei, covoare persane, scaune din piele şi cu un imens birou din mahon. Încăperea era luminată doar de ciudata lumină a ecranului aprins al calculatorului senatorului.
Gabrielle se duse la birou.
Senatorul Sexton îmbrăţişase cauza "biroului digital" ca un maniac, evitând masivitatea fişierelor cu dosare în favoarea simplităţii unui computer personal, în care introducea cantităţi monumentale de informaţii — articole şi discursuri scanate, rezultate ale şedinţelor de lucru. Computerul lui Sexton era altarul lui sfânt, iar senatorul îşi păstra biroul închis în permanenţa pentru a-l proteja. Omul refuza chiar să se conecteze la Internet de teama hackerilor care i-ar fi putut sparge sacrul seif digital.
Cu un an în urmă, Gabrielle n-ar fi fost în stare să creadă că vreun politician putea fi atât de idiot, încât să depoziteze copii ale documentelor care îl puteau incrimina, însă viaţa la Washington o ânvăţase multe. "In-formaţia înseamnă putere." Gabrielle aflase cu stupoare că era o practică obişnuită pentru politicienii care acceptau contribuţii financiare discutabile să menţină o dovadă a acestor donaţii — scrisori, conturi bancare, chitanţe, jurnale — ascunse într-un loc sigur. O astfel de tactică de contraşantaj, eufemistic cunoscută la Washington cu numele de "asigurarea siameză", proteja candidaţii de donatorii care aveau sentimentul că generozitatea lor îi autoriza cumva să exercite presiune politică asupra candidatului. Dacă un "sponsor" începea să pretindă prea multe, candidatul putea scoate, pur şi simplu, dovezile donaţiilor ilegale, reamintindu-i donatorului că ambele părţi încălcaseră legea. Dovezile întăreau legătura dintre candidat şi sponsor, făcându-i să semene cu doi gemeni siamezi.
Gabrielle se strecură la biroul senatorului şi se aşeză. Inspiră adânc şi privi ecranul computerului. "Dacă senatorul acceptă mită de la SFF, dovezile trebuie să se găsească aici."
Screensaver-ul prezenta un potpuriu curgător de imagini ale Casei Albe. Fundalul fusese creat de un membru al echipei senatoriale, mare specialist în vizualizări şi gândire pozitivă. În jurul imaginilor se rotea un banner sub formă de dungă pe care se putea citi: "Preşedintele Statelor Unite Sedgewick Sexton… Preşedintele Statelor Unite Sedgewick Sexton… Preşedintele…"
Gabrielle apucă mouse-ul şi o casetă de dialog de securitate se ivi imediat pe ecran:
"ENTER PASSWORD".
Se aştepta la asta. N-avea să fie o problemă. Săptămâna trecută, Gabrielle intrase în biroul senatorului exact în clipa în care Sexton se aşeza la calculator şi îşi introducea parola. Îl văzuse apăsând scurt trei taste în succesiune rapidă.
— Asta e parolă? îl luase ea la rost intrând în încăpere.
Sexton ridicase privirea.
— Ce?
— Şi eu care credeam că vă preocupă securitatea, se prefăcuse Gabrielle supărată. Parola dumneavoastră are doar trei caractere? Credeam că tipii de la tehnic ne-au spus să folosim cel puţin şase.
— Tipii de la sectorul tehnic sunt adolescenţi. Ar trebui să încerce să-şi amintească trei caractere aleatorii când trec de patruzeci de ani. În plus, uşa dispune de alarmă. Nimeni nu poate intra aici.