"Mult mai mult decât am mers până acum."
Delta One menţinu elicopterul la un nivel coborât deasupra oceanului, străbătând întunericul cu privirea în căutarea şalupei. Presupunând că barca fugarilor avea să se îndrepte spre ţărm, încercând să se distanţeze cât mai mult de Goya, Delta One pornise pe traiectoria iniţială a bărcii.
"Ar fi trebuit să-l depăşesc deja."
În mod normal, urmărirea bărcii s-ar fi rezolvat foarte simplu cu ajutorul radarului, dar acesta devenise inutil odată cu activarea umbrelei de bruiaj care transmitea semnale parazite pe o suprafaţă de kilometri pătraţi în jur. Iar oprirea sistemului de bruiaj nu constituia o opţiune câtă vreme toţi cei de pe Goya nu erau morţi. În noaptea asta, nici un semnal de urgenţă nu avea voie să plece de pe acea navă.
"Secretul meteoritului trebuie să dispară… Chiar aici. Şi chiar acum."
Din fericire pentru el, Delta One dispunea şi de alte mijloace de urmărire. În ciuda apelor ciudat de calde ale oceanului, găsirea amprentei termice a şalupei era o treabă simplă. Delta One porni scanerul termic. Oceanul din jur se agita la o temperatură de aproape patruzeci de grade Celsius. Motorul de 250 de cai putere al şalupei funcţiona la o temperatură mult mai ridicată.
Piciorul lui Corky Marlinson amorţise în întregime.
Neştiind ce altceva ar mai putea face, Corky îşi înfăşură gamba rănită în cârpe şi trăsese de jur împrejur rolă după rolă bandă adezivă. De la gleznă şi până la genunchi, întreaga lui gambă nu era altceva decât o teacă argintie strânsă la maximum pe picior. Sângerarea nu mai era la fel de puternică, cu toate că mâinile şi hainele îi erau încă pline de pete roşii.
Stând pe fundul şalupei, Corky se întrebă de ce nu îl ajunsese elicopterul din urmă. Îşi înălţă capul şi cercetă bezna din spatele lui, aşteptându-se să zărească undeva, la distanţă, luminile navei şi elicopterul. Ciudat, dar nu zări nimic. Luminile vasului dispăruseră. Cu siguranţă nu reuşise să ajungă chiar atât de departe, nu?
Corky se simţi brusc cuprins de o rază de speranţă. Poate că scăpase. Poate că îl pierduseră în bezna nopţii. Poate că va reuşi să ajungă la ţărm!
Abia atunci observă că dâra lăsată de şalupă nu era dreaptă, ci apărea a se curba treptat, ca şi cum barca ar fi mers în arc de cerc. Nedumerit, Corky îşi întoarse capul ca să vadă direcţia arcului şi extrapolă în minte o curbă gigantică peste apele oceanului. O clipă mai târziu, văzu clar.
Goya se găsea chiar la babord, la mai puţin de opt sute de metri distanţă. Cu groază, Corky îşi dădu seama de greşeala făcută. Fără o mână care să o conducă ferm, şalupa fusese purtată de curenţii puternici ai oceanului — vârtejul produs de megafisura magmatică. "Mă învârt ca boul în cerc!"
Se păcălise pe el însuşi.
Ştiind că se afla încă în "atenţia" rechinilor, Corky îşi aminti cuvintele înfricoşătoare ale lui Tolland: "Lobi olfactivi telencefalici măriţi… Rechinii adulmecă o picătură de sânge de la peste un kilometru distanţă". Corky se uită la piciorul acoperit cu bandă adezivă şi la mâinile lui.
Cei din elicopter aveau să-l atace în curând.
Smulgându-şi hainele pline de sânge, Corky se împletici dezbrăcat până la prova şalupei. Ştiind că nici un rechin nu putea ţine pasul cu o şalupă în plină viteză, se spălă cât de bine putu de sânge în apele curentului puternic.
"O singură picătură de sânge…"
Rămas singur în largul oceanului, se ridică, ştiind că îi mai rămăsese un singur lucru de făcut. Aflase odată că animalele îşi marcau teritoriul cu urină, pentru că acidul uric reprezenta fluidul cu mirosul cel mai puternic pe care îl putea secreta un corp.
"Mai puternic decât sângele", spera el. Dorindu-şi acum să fi băut mai multe beri în seara asta blestemată, Corky îşi ridică piciorul rănit pe balustrada şalupei şi încercă să urineze pe banda adezivă. "Haide odată!" Aşteptă. "Nimic nu se compară cu nevoia de a te pişa pe tine când te urmăreşte un elicopter ucigaş."
În sfârşit, îi veni să facă. Corky urină peste toată banda adezivă, îmbibând-o bine. Folosi ultimele picături din vezică pentru a îmbiba o cârpă, cu care apoi îşi şterse întregul trup. "Foarte plăcut "
De pe cerul întunecat se ivi o rază laser, îndreptându-se spre el precum lama lucitoare a unei ghilotine uriaşe. Elicopterul apăru dintr-un unghi înclinat, ca şi cum pilotul ar fi fost nedumerit de ce Corky o luase înapoi spre Goya.
Corky îmbrăcă repede o vestă de salvare şi o luă la goană spre spatele şalupei. Un punct de un roşu intens apăru pe podeaua plină de sânge a vasului, la numai doi metri de locul în care se afla el.
Sosise clipa.
De la bordul navei, Michael Tolland nu văzu cum şalupa explodează într-o minge uriaşă de flăcări şi cum rămăşiţele ei se împrăştiară în toate părţile, lăsând în urmă dâre imense de fum.
Însă auzi totul.
117
În aripa de vest era, de obicei, linişte la o asemenea oră, dar apariţia neaşteptată a preşedintelui în halat de baie şi papuci pusese pe jar întregul personal şi scosese din pat consilierii care dormeau la Casa Albă.
— N-o găsesc, domnule preşedinte, îi zise un angajat tânăr, alergând după şeful lui către Biroul Oval.
Omul o căutase pretutindeni.
— Domnişoara Tench nu răspunde nici la pager şi nici la telefonul celular.
Preşedintele părea exasperat:
— Aţi căutat în…
— A plecat din clădire, domnule! îl informă un alt angajat.
A semnat de ieşire cu circa o oră în urmă. S-ar putea să se fi dus la NRO. Una dintre centraliste zicea că ea şi Pickering au avut o discuţie în seara asta.
— William Pickering?
Preşedintele părea uluit.
— Tench şi Pickering nu se puteau înghiţi. L-aţi sunat?
— Nici el nu răspunde, domnule. Centrala NRO nu dă de el. Spune că telefonul lui Pickering nici măcar nu sună. De parcă ar fi dispărut de pe faţa pământului.
Herney îşi privi subalternii câteva clipe, apoi se duse la bar şi îşi turnă un pahar cu bourbon. Când vru să-i ducă paharul la buze, în încăpere dădu buzna un om de la Serviciile Secrete.
— Domnule preşedinte? Nu voiam să vă trezesc, dar trebuie să aflaţi că în noaptea asta a avut loc un atentat cu bombă la FDR Memorial.
— Ce???
Herney aproape că scăpă paharul din mână.
— Când?
— Cu o oră în urmă.
Omul era cenuşiu la faţă.
— Iar FBI tocmai a identificat victima…
118
Lui Delta Three îi venea să urle de durere. Simţea că pluteşte într-o stare de semiconştientă. "Oare asta mi-e moartea?" Încercă să se mişte, dar se simţea paralizat şi de-abia reuşea să respire. În faţa ochilor, cu greu distingea nişte umbre. Gândul i se întoarse la explozia şalupei pe mare, atunci când zărise furia ucigaşă din ochii lui Michael Tolland în timp ce oceanograful stătea aplecat deasupra lui, ţinându-i arma explozivă la gât.
"Cu siguranţă, Tolland m-a ucis…"
Şi totuşi, durerea sfâşietoare din piciorul drept îi spunea că era cât se poate de viu. Treptat, îşi aminti. Când auzise explozia şalupei, Tolland scosese un urlet de mânie din cauza prietenului pierdut. După aceea, întorcându-şi privirea ucigaşă spre Delta Three, Tolland se arcuise ca şi cum s-ar fi pregătit să-i străpungă gâtul duşmanului cu bara de metal. În ultima clipă însă păru să ezite, ca şi cum ceva l-ar fi împiedicat să-şi ducă gestul la bun sfârşit. Cu o brutalitate feroce, Tolland aruncase bara şi îl lovise cu cizma pe Delta Three în piciorul rănit.