Cam la opt sute de metri distanţă de nava Goya, echipa de pe elicopter zărise un câmp de rămăşiţe care ardeau şi pluteau în derivă în curentul marin. Părea o şalupă explodată. În apropiere, un bărbat din apă făcea disperat semne cu mâinile. Îl trăseseră în aeronavă. Omul era gol puşcă — cu excepţia unui picior acoperit complet cu bandă adezivă.
Epuizat, Tolland se uită în sus la pântecele elicopterului. Din motoarele aflate în poziţie orizontală ieşeau jeturi de fum. Mai multe braţe o traseră pe Rachel înăuntru. Urmărind cum e adăpostită într-un loc sigur, Tolland zări chipul familiar al unei siluete pe jumătate goale ghemuite în trapa de acces.
"Corky?" Tolland îşi simţi inima bătând cu putere. "Trăieşti!"
Laţul de prindere căzu imediat înapoi în apă, la trei metri depărtare. Tolland vru să înoate după el, dar simţea deja o senzaţie puternică de absorbţie din partea vârtejului. Strânsoarea nemiloasă a mării îl învăluia, refuzând să-i dea drumul.
Curentul îl trăgea dedesubt. Tolland se luptă să rămână la suprafaţă, dar era mult prea vlăguit. "Eşti un supravieţuitor", îi şoptea cineva într-un colţişor al minţii. Dădu din picioare, croindu-şi drum spre suprafaţă. Ajunse din nou în bătaia vântului aspru şi văzu cablul încă la distanţă mare de el. Curentul continua să îl tragă înapoi. Privind în sus printre rafalele de vânt şi zgomot, Tolland o zări pe Rachel. Fata se uita la el, iar ochii ei îi spuneau că îl dorea cu disperare lângă ea.
Tolland avu nevoie de patru lovituri puternice din picioare ca să ajungă la cablu. Cu ultimele picături de energie, îşi strecură braţul şi capul în laţ şi se prăbuşi.
Dintr-odată, oceanul se îndepărtă sub el.
Tolland privi în jos exact în clipa în care vârtejul îşi deschise gura vorace. Tornada atinsese, în sfârşit, suprafaţa.
William Pickering stătea pe puntea navei şi urmărea ca lovit de trăsnet spectacolul care se desfăşura de jur împrejurul lui. Lângă tribordul navei se năştea o imensă depresiune ca un bazin circular la suprafaţa apei. Tornada era lată de sute de metri şi se extindea cu repeziciune. Oceanul dădea năvală în ea, de parcă se grăbea în mod ciudat peste buza ei. De jur împrejur, se auzea un vuiet din adâncuri. Pickering privi cu mintea complet goală cum se întinde gaura spre el precum gura imensă a unui zeu antic înfometat râvnindu-şi ofranda.
"Visez", reuşi Pickering să gândească.
Un nor imens de gaz erupse brusc din mijlocul tornadei cu un şuierat exploziv, care zgudui geamurile navei. Pickering zări deasupra capului un gheizer colosal care se căţăra, tunând, spre cerul întunecat.
Într-o clipă, pereţii vârtejului deveniră mai abrupţi. Perimetrul se extindea cu repeziciune, înghiţind oceanul spre el. Carena navei se deplasă cu putere spre cavitatea în expansiune. Pickering îşi pierdu echilibrul şi căzu în genunchi. Ca un muritor ajuns în faţa lui Dumnezeu, privi în jos, spre abisul care se căsca.
Ultimele lui gânduri se îndreptară spre fata lui, Diana. Se rugă ca ea să nu fi cunoscut o astfel de spaimă în clipa morţii.
Unda de impact generată de coloana de abur zgâlţâi serios elicopterul Osprey. Tolland şi Rachel se ţinură unul de celălalt, în vreme ce piloţii echilibrară aeronava, planând jos deasupra navei condamnate. Îl puteau vedea pe William Pickering — Quakerul — stând în genunchi, îmbrăcat în costum şi cravată, la marginea balustradei superioare a vasului. Carena navei săltă peste marginea imensului vârtej, determinând ruperea lanţului ancorei. Cu prova înălţându-se mândră în aer, Goya alunecă peste marginea tornadei şi porni să coboare vertiginos peretele abrupt de apă. Dispăru în câteva secunde în adâncuri, cu luminile care-i ardeau în continuare pe punte.
131
În Washington, dimineaţa era limpede şi răcoroasă.
Un vânticel rece trimitea roiuri de frunze moarte de jur împrejurul bazei Monumentului Washington. De obicei, în fiecare dimineaţă, imaginea imensului obelisc, cel mai mare din lume de acest gen, se reflecta paşnic în bazinul înconjurător. În dimineaţa asta însă, monumentul era martorul unei agitaţii nebune provocate de mulţimea de echipe de reporteri care se adunaseră, aşteptând veştile promise care, se pare, erau năucitoare.
Ieşind din limuzina personală şi pornind ca un animal furios spre reporterii care îl aşteptau, senatorul Sedgewick Sexton se simţea mai important decât întregul oraş Washington. Invitase cele mai importante zece canale de ştiri din ţară la o conferinţă de presă, promiţându-le cel mai mare scandal al deceniului.
"Nimic nu stârneşte vulturii mai tare decât mirosul morţii", îşi spuse el.
Ţinea strâns în mână teancul de plicuri din mătase albă, sigilate elegant cu monograma lui personală. Dacă informaţia însemna putere, atunci el ducea cu sine o bombă nucleară.
Apropiindu-se de podium, se simţea îmbătat şi mulţumit să constate că scena improvizată includea două "structuri de recunoaştere" — despărţituri mari, de sine stătătoare, care flancau podiumul precum două cortine colorate în bleumarin — un truc de pe vremea lui Ronald Reagan menit să acopere orice posibile scăpări de regie.
Sexton apăru pe scenă prin dreapta, ivindu-se din spatele despărţiturii ca un actor care ieşea dintre faldurile unor aripi. Reporterii se aşezară repede pe cele câteva rânduri de scaune din faţa podiumului. Înspre est, soarele tocmai se ivea peste domul Capitoliului, trimiţând raze aurii şi roz spre capul lui Sexton, ca nişte săgeţi luminoase din rai.
"O zi perfectă pentru a deveni cel mai puternic om din lume."
— Bună dimineaţa, doamnelor şi domnilor, rosti Sexton, aşezând plicurile pe undeva în faţa lui. O să vorbesc cât mai puţin şi cât mai pe înţelesul tuturor. Informaţiile pe care vreau să vi le împărtăşesc sunt destul de tulburătoare. În aceste plicuri se găsesc dovezi ale unei înşelătorii practicate la cele mai înalte niveluri ale puterii. Mi-e ruşine să mărturisesc că preşedintele m-a sunat acum o jumătate de oră şi m-a implorat, da, m-a implorat, să nu fac publice aceste dovezi.
Senatorul clătină din cap cu dispreţ:
— Şi totuşi eu sunt un om care crede cu tărie în adevăr. Indiferent cât de dureros ar fi acesta.
Sexton se opri şi ridică plicurile, stârnind mulţimea de oameni aşezaţi pe scaune. Reporterii se uitară cu jind la plicuri, ca o haită de câini adulmecând o delicatesă necunoscută.
Preşedintele îl sunase într-adevăr pe Sexton cu o jumătate de oră în urmă şi îi explicase totul. Herney vorbise cu Rachel, care se afla în siguranţă la bordul unui avion, undeva. Oricât ar fi sunat de incredibil, Casa Albă şi NASA păreau a fi doar nişte martori nevinovaţi ai acestui fiasco de dimensiuni colosale, un complot urzit de mintea diabolică a lui William Pickering.
"Oricum nu mai contează, îşi zise Sexton. Zach Herney trebuie să se prăbuşească zgomotos."
Şi-ar fi dorit în acele clipe să fie o muscă pe pereţii din Casa Albă, ca să îi vadă faţa preşedintelui atunci când îşi va da seama că Sexton trecuse la atac în public. Senatorul fusese de acord să se întâlnească cu Herney la Casa Albă chiar acum, pentru a discuta cum să prezinte cel mai bine naţiunii adevărul despre meteorit. Probabil că Herney stătea în faţa televizorului chiar în acea clipă, dându-şi seama, şocat, că nimic nu mai putea ajuta Casa Albă să oprească nuna destinului.
— Prieteni, reluă Sexton, privirea lui înfigându-se în ochii reporterilor, am cântărit serios ce cale să urmez. M-am gândit la onorarea şi la dorinţa preşedintelui de a menţine aceste secrete, dar am decis că trebuie să urmez ceea ce îmi dictează inima.
Oftă, clătinând din cap ca un om încărcat de povara istoriei: