— Aşadar, habar n-aţi avut că meteoritul conţinea fosile până în noaptea asta?
— Nimeni de aici n-a ştiut. Suntem cu toţii şocaţi. Acum toţi mă socotesc un erou pentru găsirea dovezilor de viaţă extraterestră, iar eu nu ştiu ce să le răspund.
Gabrielle tăcu preţ de câteva minute şi îl studie intens pe Harper cu ochii ei negri:
— Dar dacă nu PODS a localizat meteoritul în gheaţă, de unde a ştiut Ekstrom că acesta se afla acolo?
— L-a descoperit altcineva mai întâi.
— Altcineva? Cine?
Harper oftă:
— Un geolog canadian pe nume Charles Brophy — un cercetător din insula Ellesmere. Se pare că omul efectua măsurători geologice asupra gheţii de pe gheţarul Milne când, din întâmplare, a descoperit urmele unui meteorit imens îngropat în gheaţă. A anunţat descoperirea prin radio, iar NASA a interceptat transmisia.
Gabrielle făcu ochii mari:
— Şi nu e acest canadian furios acum că NASA îşi atribuie toate meritele descoperirii?
— Nu, răspunse Harper, simţind un fior pe şira spinării. Lucru care a convenit tuturor, omul e mort.
91
Michael Tolland îşi închise ochii şi ascultă zumzetul motoarelor avionului. Renunţase să se mai gândească la meteorit până când nu aveau să ajungă înapoi în Washington. După părerea lui Corky, condrulele reprezentau o dovadă elocventă a faptului că roca din gheţarul Milne nu putea fi decât un meteorit. Rachel sperase să aibă un răspuns clar pentru William Pickering până la aterizare, dar presupunerile ei ajunseseră într-o fundătură odată cu problema condrulelor. Chiar dacă dovezile despre meteorit lăsau de dorit, roca aceea părea să fie autentică.
"Aşa să fie."
Rachel fusese, evident, serios zguduită de drama petrecută. În orice caz, Tolland era uimit de înverşunarea ei. Acum era concentrată puternic pe chestiunea pe care o avea de rezolvat — încercarea de a găsi o cale de elucidare definitivă a misterului meteoritului şi de a afla un răspuns la întrebarea legată de cei care încercaseră să-i omoare.
Cea mai mare parte a drumului, Rachel stătuse pe scaun lângă Tolland. Lui îi plăcuse să discute cu ea, în ciuda momentului tocmai potrivit. Cu câteva minute înainte, ea plecase spre toaletă, iar acum Tolland simţea, în mod ciudat, că îi ducea lipsa. Se întrebă cât timp trecuse de când dusese dorul unei femei — o altă femeie în afara Celiei.
— Domnule Tolland?
Tolland ridică privirea.
Pilotul îşi scosese capul din cabină:
— Mi-aţi cerut să vă informez când ajungem în raza de legătură telefonică cu vasul dumneavoastră. Vă pot face acum legătura, dacă doriţi.
— Mulţumesc.
Tolland se ridică şi porni de-a lungul coridorului.
Când ajunse în cabină, îşi sună echipajul. Voia să-şi informeze oamenii că va mai întârzia o zi sau două. Bineînţeles, n-avea de gând să le pomenească nimic despre încercările prin care trecuse.
Telefonul sună de câteva ori. Tolland fu surprins când auzi că-i răspunde doar robotul telefonic de pe vas. Mesajul înregistrat nu semăna deloc cu acele cuvinte clasice de întâmpinare, ci părea mai degrabă înregistrat de unul dintre membrii echipajului, un tip pus mereu pe şotii.
— Salve, salve, aici e Goya, anunţă vocea. Ne pare rău că nu e nimeni acum, dar am fost cu toţii răpiţi de nişte păduchi foarte mari! De fapt, ne-am luat cu toţii o scurtă permisie la mal pentru a sărbători uriaşa realizare a lui Mike. Măi, dar tare mai suntem mândri! Vă puteţi lăsa numele şi numărul de telefon şi poate o să vă răspundem mâine, când vom fi mai treji. Ciao! Du-te acasă, ET!
Tolland izbucni în râs. Îi era deja dor de echipajul lui. Era clar că văzuseră cu toţii conferinţa de presă. Era bucuros că plecaseră cu toţii pe mal; îi abandonase cam brusc după apelul preşedintelui, iar statul degeaba în largul mării te putea înnebuni uneori. Deşi mesajul spunea că toată lumea plecase pe ţărm, Tolland presupuse că vasul nu rămăsese nepăzit, mai ales în mijlocul curenţilor puternici unde era ancorat acum.
Tolland formă codul numeric de aflare a mesajelor interne lăsate pentru el. Linia emise un singur clinchet. Un mesaj. Vocea îi aparţinea aceluiaşi membru glumeţ al echipajului:
— Bună, Mike, ce mai spectacol! Dacă auzi asta, înseamnă că îţi verifici mesajele din mijlocul vreunei petreceri simandicoase de la Casa Albă şi te întrebi unde dracu' suntem noi. Scuze că am abandonat nava, amice, dar era genul de noapte care se cerea sărbătorită pe uscat. Nu-ţi face griji, am ancorat-o bine şi am lăsat lumina aprinsă. Să ştii că, de fapt, sperăm să fie furată de piraţi, astfel încât NBC să-ţi cumpere barca aia nouă! Glumeam, omule! Nu-ţi face griji, Xavia a fost de acord să rămână la bord şi să păzească fortăreaţa. A zis că preferă să stea singură decât să petreacă împreună cu o gaşcă de negustori de peşti şi beţi pe deasupra. Îţi vine să crezi?
Tolland chicoti, uşurat să audă că cineva păzea totuşi nava. Xavia era o fată responsabilă, iar petrecerile nu se potriveau felului ei de a fi. Un geolog marin respectat, Xavia avea reputaţia de a spune ce crede cu o sinceritate de-a dreptul caustică.
— În orice caz, Mike, continuă vocea înregistrată, seara asta a fost incredibilă. Genul de seară care te face mândru că eşti om de ştiinţă, nu? Toată lumea discută despre modul în care povestea asta ajută NASA. Eu zic la naiba cu NASA! Chestia asta dă chiar mai bine pentru noi! Probabil că audienţa lui Amazing Seas a crescut cu un milion de puncte în seara asta. Eşti o vedetă, omule! O vedetă adevărată! Felicitări! Excelentă treabă!
Pe linie, se auzi un zgomot de conversaţie înăbuşită, după care vocea reveni:
— Oh, da, că pomeneam de Xavia, ca să nu-ţi intre prea mulţi gărgăuni în cap, vrea să te tragă de urechi în legătură cu o chestie. Ţi-o dau.
Pe linie se făcu auzită vocea ascuţită a Xaviei:
— Mike, aici e Xavia, eşti un zeu, yada yada! Şi, pentru că te iubesc atât de mult, am fost de acord să fac pe baby-sitter-ul cu epava asta antediluviană a ta. Ca să fiu sinceră, va fi nemaipomenit să stau un pic la distanţă faţă de nebunii ăştia care se autointitulează oameni de ştiinţă. Oricum, în plus faţă de îngrijirea navei, echipajul m-a rugat, în calitatea mea de ticăloasă la bord, să fac tot ce îmi stă în puteri ca să te împiedic să devii un ticălos nesuferit, ceea ce, după noaptea asta, îmi dau seama că va fi foarte dificil, dar trebuia să fiu prima care să-ţi spună că ai dat o chifluţă în documentarul tău. Da, m-ai auzit bine. O atât de rară băşină cerebrală marca Michael Tolland. Nu-ţi face griji, poate doar vreo trei oameni de pe planeta asta îşi vor da seama, şi toţi trei sunt geologi marini cu un băţ în cur pe post de simţ al umorului. Aşa, cam ca mine. Dar ştii ce se spune despre noi, geologii — totdeauna căutăm faliile!21 Xavia râse. Oricum, nu e nimic important, o chestie minoră legată de petrologia marină. Ţi-am spus despre asta ca să-ţi stric noaptea. S-ar putea să primeşti un telefon sau două în legătură cu povestea asta, aşa că mi-am zis că e mai bine să te avertizez, ca să nu cazi de fraier, aşa cum te ştim noi toţi aici.
Din nou râsete.
— În fine, cum eu nu prea sunt un animal petrecăreţ, am să rămân la bord. Nu te deranja să mă suni; a trebuit să activez robotul pentru că blestemaţii ăia de ziarişti au sunat toată seara. Acum eşti o vedetă adevărată, în ciuda chiflei menţionate. Oricum, îţi spun mai multe când te întorci. Ciao.
Linia muri.