Punându-şi centura de siguranţă lângă Tolland, Rachel simţi deja cum o cuprinde încordarea. Motorul Aerospatiale de deasupra capetelor lor se trezi la viaţă, iar rotoarele late de treisprezece metri ale Dolphinului porniră să se învârtească într-o ceaţă argintie. Zumzetul se transformă în muget, iar elicopterul se ridică de pe pistă şi porni în ui noapte.
Pilotul se răsuci pe locul lui şi zise:
— Mi s-a spus că îmi veţi spune destinaţia după ce ne ridicăm de la sol.
Tolland îi spuse pilotului coordonatele unei locaţii aflate lângă coastă, la circa cincizeci de kilometri de poziţia lor curentă.
"Nava lui se află la douăsprezece mile în larg", îşi spuse Rachel, cuprinsă de un fior.
Pilotul introduse coordonatele în sistemul de navigaţie, după care dădu drumul mai tare la motoare. Elicopterul ţâşni spre sud-est.
În vreme ce malul nisipos al coastei din New Jersey aluneca sub ei, Rachel îşi întoarse privirea de la întunecimea oceanului care se întindea în faţă. Chiar dacă o îngrijora profund faptul că se întorcea la ocean, Rachel încercă să se calmeze spunându-şi că era însoţită de un bărbat pentru care oceanul devenise prieten pe viaţă. În cabina îngustă, Tolland stătea înghesuit lângă ea, cu şoldurile şi umerii apropiindu-li-se. Nici unul nu încercă să îşi schimbe poziţia:
— Ştiu că n-ar trebui să pomenesc de aşa ceva, izbucni pe neaşteptate pilotul, plin de emoţie, dar e clar că dumneavoastră sunteţi Michael Tolland şi eu trebuie să mărturisesc că, în fine, v-am urmărit la televizor toată noaptea! Meteoritul! E absolut incredibil! Probabil că sunteţi uluit!
Tolland încuviinţă răbdător din cap:
— Am rămas fără grai.
— Documentarul a fost fantastic! Ştiţi, postul de televiziune l-a reluat de nu ştiu câte ori. Nici unul dintre piloţii de serviciu n-au vrut misiunea asta, pentru că toată lumea voia să se uite la televizor, dar eu am tras paiul scurt. Vă vine să credeţi? Paiul scurt! Şi iată-mă aici! Dacă băieţii ar şti că zbor chiar cu…
— Apreciem faptul că ne pilotaţi, îl întrerupse Rachel, dar prezenţa noastră aici trebuie să rămână confidenţială. Nimeni nu trebuie să ştie unde ne aflăm.
— Categoric, domniţă. Ordinele pe care le-am primit au fost foarte clare.
Pilotul ezită, apoi expresia de pe chip i se schimbă:
— Hei, nu cumva ne îndreptăm spre Goya?
Tolland dădu fără tragere de inimă din cap:
— Ba da.
— Fir-ar să fie! exclamă pilotul. Scuzaţi-mă. Îmi cer scuze, dar am văzut nava la televizor. Cea cu chilă geamănă, nu? Ciudat aspect pentru bestia aia! N-am fost niciodată pe un vas proiectat în stil SWATH. Nu mi-am imaginat niciodată că nava dumitale va fi prima!
Rachel îşi luă privirea de la pilot, tot mai îngrijorată de faptul că se îndepărta de ţărm.
Tolland se întoarse spre ea:
— Ţi-e bine? Puteai rămâne la ţărm. Ţi-am spus eu.
"Ar fi trebuit să rămân la ţărm", îşi zise Rachel, ştiind prea bine că mândria n-ar fi lăsat-o să facă un asemenea gest.
— Nu, mulţumesc. N-am nimic.
Tolland zâmbi:
— O să fiu cu ochii pe tine.
— Mersi.
Rachel era surprinsă să constate cum căldura din vocea lui o făcea să se simtă mai în siguranţă.
— Ai văzut şi tu Goya la televizor, nu?
Ea încuviinţă:
— Este o… mm… navă cu aspect interesant.
Tolland izbucni în râs:
— Da. La vremea ei, a fost un prototip extrem de îndrăzneţ, dar proiectarea n-a putut ţine pasul.
— Nu-mi imaginez de ce, glumi Rachel, imaginându-şi bizarul profil al vasului.
— Acum NBC mă presează să folosesc o navă mai nouă. Ceva… nu ştiu, mai sclipitor şi mai atrăgător. Încă un sezon sau două şi mă vor determina să mă despart de ea.
Gândindu-se la această eventualitate, Tolland păru de-a dreptul melancolic.
— Nu ţi-ar plăcea o navă nou-nouţă?
— Ştiu eu… am o mulţime de amintiri de la bordul ei.
Rachel zâmbi:
— Ei bine, aşa cum obişnuia mama mea să spună, mai devreme sau mai târziu cu toţii trebuie să ne despărţim de trecut.
Tolland se uită adânc în ochii ei preţ de câteva clipe:
— Da, ştiu.
98
— La naiba! rosti şoferul de taxi, uitându-se peste umăr la Gabrielle. Se pare că a avut loc un accident undeva, în faţă. Nu mai plecăm nicăieri. Cel puţin, nu pentru o bucată de vreme.
Gabrielle privi pe fereastră şi zări luminile clipitoare ale vehiculelor de intervenţie fulgerând în noapte. Mai mulţi poliţişti blocau drumul în faţă, oprind traficul din jurul Mall-ului.
— Probabil că a fost un accident cumplit, mai zise şoferul, arătând spre flăcările care se vedeau în apropiere de FDR Memorial.
Gabrielle se încruntă. "Tocmai acum trebuia să se întâmple şi asta." Trebuia să ajungă neapărat la senatorul Sexton cu veştile despre PODS şi despre geologul canadian. Se întrebă dacă minciunile celor de la NASA legate de modul de descoperire a meteoritului aveau să provoace un scandal suficient de mare ca să relanseze campania electorală a senatorului. "Poate că multor politicieni nu le-ar fi suficient", se gândi ea, dar aici era vorba de Sedgewick Sexton, un om care îşi construise o campanie electorală punând accent pe greşelile altora.
Gabrielle nu se simţea întotdeauna mândră de abilitatea senatorului de a pune un accent negativ şi de a profita de ghinioanele oponenţilor politici, dar metoda era eficientă. Priceperea lui Sexton în lansarea zvonurilor şi în manifestări de indignare putea transforma această scăpare a unui departament NASA într-o chestiune de moralitate care putea infecta întreaga agenţie spaţială şi, prin asociere, întreaga administraţie prezidenţială.
Dincolo de fereastră, flăcările din zona FDR Memorial păreau să crească în intensitate. Câţiva copaci din apropiere luaseră foc, iar camioanele de pompieri îi doborau. Şoferul de taxi deschise radioul şi începu să caute pe diverse frecvenţe.
Oftând, Gabrielle îşi închise ochii şi se lăsă pradă epuizării care o încerca. Când venise pentru prima dată la Washington, visase să lucreze în politică pentru totdeauna, cine ştie, poate, într-o zi chiar la Casa Albă. Pe moment însă, avea sentimentul că înghiţise la politică să-i ajungă pentru o viaţă întreagă — duelul cu Marjorie Tench, pozele obscene cu ea şi cu senatorul, toate minciunile celor de la NASA…
Un corespondent de presă anunţa pe un post de radio ceva despre o bombă şi despre un posibil act terorist.
"Trebuia să plec din oraşul ăsta" îşi zise Gabrielle, pentru prima dată de când sosise în capitală.
99
Controlorul era rareori încercat de remuşcări, dar ziua care se termi-nase fusese extrem de încărcată şi acum îşi cerea plata. Nimic nu se desfăşurase conform aşteptărilor — descoperirea tragică a puţului de inserţie din gheaţă, dificultatea de a păstra secretă acea informaţie, iar acum lista din ce în ce mai lungă de victime.
"Nimeni nu trebuia să moară… cu excepţia canadianului."
Ca o ironie, partea tehnică, cea mai dificilă a planului, se dovedise cea mai puţin problematică. Completată cu luni de zile înainte, inserţia reuşise fără nici o problemă. Odată ce anomalia fusese inserată, nu rămăsese decât aşteptarea lansării satelitului PODS. Acesta era destinat scanării unor secţiuni enorme ale Cercului Arctic, iar mai devreme sau mai târziu aplicaţia software de detectare a anomaliilor de la bord ar fi detectat meteoritul şi i-ar fi oferit agenţiei o descoperire majoră.
Numai că blestemata de aplicaţie software nu funcţionase.
Aflând că aplicaţia eşuase, cu şanse nule de a fi înlocuită până la alegeri, controlorul îşi dăduse rapid seama că întregul plan era pus în pericol. Fără PODS, meteoritul avea să rămână nedetectat. Controlorul trebuia să găsească o cale de a alerta pe cineva din NASA despre existenţa meteoritului. Soluţia presupunea aranjarea unei transmisii radio de urgenţă din partea unui geolog canadian aflat în vecinătatea inserţiei. Din motive evidente, geologul trebuise eliminat imediat, iar moartea lui trebuia să pară accidentala. Aruncarea unui geolog nevinovat din elicopter însemnase doar începutul. Acum lucrurile evoluau cu repeziciune.