Corky se strâmbă.
Tolland îşi dădu seama că Xavia avea dreptate. Deşi căldura juca un rol în geologia metamorfică a planetei, cele mai multe roci metamorfice se formau în condiţii de presiune extremă. Oricât de incredibil ar fi părut, rocile îngropate adânc în scoarţa terestră suportau presiuni aşa de mari, încât se comportau mai degrabă ca o melasă groasă decât ca o piatră solidă, devenind elastice şi suferind tot felul de transformări chimice în cursul procesului. Cu toate astea teoria doctorului Pollock continua să pară cam extravagantă.
— Xavia, rosti Tolland. Eu personal n-am auzit niciodată că presiunea apei poate altera de una singură compoziţia chimică a unei roci. Tu eşti geologul aici. Tu ce crezi?
— Ei bine, zise ea, uitându-se pe hârtii, se pare că presiunea apei nu este singurul factor. Găsi un pasaj şi citi cuvânt cu cuvânt însemnările lui Pollock: "Crusta oceanică din Groapa Marianelor, deşi se află sub o enormă presiune hidrostatică, poate fi comprimată şi mai tare de forţele tectonice din plăcile de subducţie din zonă".
"Bineînţeles", îşi spuse Tolland. Pe lângă faptul că era zdrobită de o coloană de apă înaltă de unsprezece kilometri, Groapa Marianelor însemna o zonă de subducţie — hotarul de compresie unde placa Pacifică şi cea Indiană se mişcau una spre alta şi se ciocneau. Presiunea combinată din groapă putea fi incalculabilă. Deoarece zona era atât de îndepărtată şi de periculoasă de studiat, dacă acolo jos existau condrule, şansele ca să afle cineva despre ele erau aproape inexistente.
Xavia continuă să citească:
— "Combinaţia dintre presiunea hidrostatică şi cea tectonică ar putea forţa scoarţa să treacă într-o stare elastică sau semilichidă, permiţând elementelor mai uşoare să fuzioneze în structuri condrulitice, despre care se crede că apar doar în spaţiul cosmic."
Corky îşi dădu ochii peste cap:
— Imposibil.
Tolland se uită la eclass="underline"
— Există vreo altă explicaţie pentru condrulele din roca descoperită de doctorul Pollock?
— Stai aşa, căută Corky să îl calmeze. Pollock a descoperit, de fapt, un meteorit. Meteoriţii cad în ocean tot timpul. Probabil că Pollock nu a bănuit că e un meteorit deoarece crusta de fuziune s-a erodat în cursul anilor petrecuţi sub apă, fapt care îl făcea să arate ca o roca normală.
Se întoarse spre Xavia:
— Presupun că Pollock nu avut inspiraţia să măsoare conţinutul de nichel, nu-i aşa?
— De fapt, a făcut-o, ripostă Xavia, frunzărind iarăşi prin hârtii. Iată ce scrie Pollock: "Am fost surprins să găsesc un conţinut de nichel al rocii într-o gamă de valori medii care nu este asociată în mod obişnuit cu rocile terestre".
Tolland şi Rachel schimbară priviri uluite.
Xavia continuă să citească:
— "Deşi conţinutul de nichel nu se încadrează în gama normal acceptabilă pentru o rocă de origine meteoritică, el este surprinzător de apropiat".
Rachel păru de-a dreptul tulburată:
— Cât de apropiat? Există vreo posibilitate ca această rocă oceanică să fi fost considerată greşit un meteorit?
Xavia clătină din cap:
— Eu nu sunt petrolog, dar, din câte am înţeles, există diferenţe chimice numeroase între roca descoperită de Pollock şi meteoriţii adevăraţi.
— Care sunt aceste diferenţe? insistă Tolland.
Xavia îşi îndreptă atenţia spre un grafic din însemnări:
— Aşa cum scrie aici, o diferenţă este dată de structura chimică a condrulelor în sine. Se pare că diferă raportul dintre titaniu şi zirconiu. La roca din ocean, acest raport a arătat un nivel foarte coborât de zirconiu.
Îşi ridică privirea:
— Doar două părţi la milion.
— Două părţi la milion? izbucni Corky. Meteoriţii au de mii de ori mai mult!
— Exact, replică Xavia. De aceea Pollock crede că la această mostră condrulele nu provin din spaţiu.
Tolland se aplecă şi îi şopti lui Corky:
— NASA a măsurat cumva raportul dintre titaniu şi zirconiu la roca din Milne?
— Bineînţeles că nu, se zburli Corky. Nimeni n-ar măsura aşa ceva. E ca şi cum te-ai uita la o maşină şi ai calcula conţinutul cauciucului din roţi pentru a fi sigur că e o maşină!
Tolland oftă din greu şi îşi întoarse privirea spre Xavia:
— Dacă îţi dăm o mostră de rocă cu condrule, poţi face repede un test care să determine dacă aceste incluziuni sunt condrule meteoritice sau… una dintre chestiile de comprimare de mare adâncime găsite de Pollock?
Xavia ridică din umeri:
— Presupun că da. Acurateţea microscopului electronic ar trebui să fie suficientă. Oricum, despre ce e vorba aici?
Corky scoase ezitând mostra de meteorit din buzunar şi-o întinse Xaviei.
Femeia se strâmbă, dar luă discul de piatră. Zări crusta de fuziune, apoi fosila încastrată.
— Doamne! icni ea, ridicându-şi privirea. Asta nu face parte din…?
— Ba da, zise Tolland. Din nefericire, da.
106
Singură în biroul ei, Gabrielle Ashe stătea la fereastră şi se întreba ce avea de făcut în etapa următoare. Cu mai puţin de o oră în urmă, părăsise sediul NASA plină de emoţie pentru a-i împărtăşi senatorului discuţia cu Chris Harper despre frauda PODS.
Acum nu mai era chiar atât de sigură.
Conform celor spuse de Yolanda, doi reporteri neutri ai ABC îl suspectau pe Sexton că lua mită de la SFF. Mai mult, Gabrielle tocmai aflase că Sexton ştia de vizita ei în apartament în timpul întâlnirii cu membrii Fundaţiei, şi totuşi nu-i pomenise despre asta.
Gabrielle oftă. Taxiul ei plecase de mult. Deşi putea să cheme altul în câteva minute, ştia că avea altceva de făcut mai întâi.
"Chiar o să fac aşa ceva?"
Se încruntă, ştiind că n-avea de ales. Habar n-avea în cine să se mai încreadă.
Ieşi din birou şi se duse înapoi în secretariat şi apoi într-un coridor larg din partea opusă biroului senatorial. În capătul coridorului, văzu uşile masive de stejar ale biroului personal al lui Sexton flancate de două steaguri — "Bătrâna Glorie" pe dreapta şi drapelul statului Delaware pe stânga. La fel ca în cazul celor mai multe birouri senatoriale din clădire, uşile erau blindate cu oţel şi asigurate prin broaşte clasice, un sistem electronic de acces şi un sistem de alarmă.
Dacă ar fi putut intra în birou, măcar pentru câteva minute, ar fi găsit răspuns la toate întrebările. Îndreptându-se spre uşile foarte bine asigurate, Gabrielle nu-şi făcea iluzii că ar fi putut trece prin ele. Avea alte planuri în minte.
La trei metri de biroul lui Sexton, Gabrielle o coti brusc spre dreapta şi intră în toaleta femeilor. Lămpile fluorescente se aprinseră automat, reflectându-se cu putere pe faianţa albă. După ce ochii i se obişnuiseră cu lumina strălucitoare, Gabrielle se opri atunci când se văzu în oglindă. Ca de obicei, trăsăturile ei păreau mai blânde decât ar fi sperat ea. Aproape delicate. Gabrielle era întotdeauna mai puternică decât arăta.
"Eşti sigură că eşti pregătită pentru asta?"
Ştia că Sexton o aştepta cu nerăbdare pentru a fi pus în temă în legătură cu situaţia PODS. Din păcate, Gabrielle îşi dăduse seama că senatorul o manipulase cu viclenie în seara asta. Iar ei nu-i plăcea să fie manipulată. Senatorul îi ascunsese lucruri importante. Întrebarea era cât de multe. Iar răspunsurile se aflau în biroul lui — chiar de cealaltă parte a peretelui din toaleta pentru femei.
— Cinci minute, rosti ea cu voce tare, dând glas hotărârii finale.
Se duse până la debara, întinse mâna şi o plimbă peste cadrul uşii. O cheie căzu cu zgomot pe podea. Echipa de curăţenie a clădirii era formată din angajaţi de stat, care păreau să se facă nevăzuţi de fiecare dată când se lăsa cu o grevă de orice fel, abandonând toaleta săptămâni de zile fără hârtie igienică sau tampoane. Enervate să tot fie luate prin surprindere de lipsuri, femeile din biroul lui Sexton preluaseră frâiele întregii poveşti în mâinile lor şi îşi asiguraseră o cheie a debaralei în caz de "urgenţe".