Înflăcăratul Cor Serpentis continua săși azvîrle luminile peste luciul rece al aparatului. Discul locatorului din față părea și acum o prăpastie întunecată, fără hotar. Acest fapt însă nul întrista pe astronaut, ci, dimpotrivă, îl făcea să se bucure. Calculele la care trudiseră pe Pămînt vreme de șase ani multe minți înzestrate și un creier electronic se dovediseră a fi cu totul exacte.
Pe aici, prin largul coridor al spațiului lipsit de aglomerări de stele și nebuloase întunecate, fusese trimis «Tellur», prima navă cosmică pulsativă a Pămîntului. Acest tip de nave trebuia să pătrundă mult mai adînc în Galaxia noastră decît o făcuseră navele interastrale anterioare — reactive, nucleare, anamezonice —, care puteau atinge viteze între cinci șesimi și șase șeptimi din viteza luminii.
Navele pulsative realizau viteze de mii de ori mai mari. Dar pericolul pe care îl prezentau ele consta în faptul că, în timpul «pulsației», nu puteau fi dirijate. Nici oamenii nu erau în stare să treacă prin pulsație decît întro stare de inconștiență, protejați de puternice cîmpuri magnetice. Astfel, «Tellur» înainta printrun fel de salturi, cercetînd, de fiecare dată, cu multă grijă dacă drumul în fața e liber pentru următoarea pulsație.
Trecînd pe lîngă Șarpe, printrun spațiu aproape lipsit de stele, din regiunea latitudinilor superioare ale Galaxiei, «Tellur» trebuia să ajungă la constelația lui Hercule, spre un astru de carbon.
Cosmonava fusese destinată să călătorească pe o distanță atît de colosală pentru ca echipajul său să cerceteze unele transformări misterioase ale materiei de pe astrul de carbon, transformări cît se poate de prețioase pentru energetica terestră.
Se presupunea că steaua aceasta era legată de o nebuloasă întunecată de forma unui disc electromagnetic în permanentă rotație și îndreptat cu muchea spre pămînt. Savanții se așteptau ca astronavigatorii de pe «Tellur» să vadă repetarea formării sistemului nostru planetar la o distanță relativ nu prea mare de Soare. «Nu prea mare» însemna, de fapt, o sută zece parseci, sau trei sute cinci zeci de anilumină…
Kary Ram cercetă aparatele de protecție. Ele arătau că toate transmisiile dintre automatele navei cosmice sînt în perfectă stare. Tînărul astronaut căzu pe gînduri.
Departe, departe, la o depărtare de șaptezeci și opt de aniluminii rămăsese Pâmîntul — astru minunat, pe care omenirea îl transformase, hărazindul unei vieți luminoase și muncii sale creatoare. În aceasta societate lipsită de clase, fiecare om își cunoaște bine întreaga planetă: nu numai uzinele, plantațiile, minele și exploatările ei maritime, nu numai centrele de studii și cercetări, muzeele și parcurile naturale, ci și colțișoarele dragi de odihnă, de singurătate sau izolare împreună cu ființa dragă.
Și, plecat din această lume minunată, impunînduși sarcini tot mai mărețe, pămînteanul pătrundea din ce în ce mai departe în profunzimile înghețate ale Cosmosului, gonind după noi cunoștințe, căutînd să descifreze natura care nu i se supunea fără o împotrivire înverșunată. Din ce în ce mai mult lăsa omul în urmă Luna, pustiită de ucigătoarea radiație solară, ultravioletă și roentgen; planeta Venus, toridă și lipsită de viață, cu oceanele ei de păcură, cu solul lipicios, de smoală și cu veșnicilei neguri; Marte cel înghețat, acoperit de nisipuri sub al căror acoperămînt abia mai pîlpîia viața. Nici nu începuse bine studierea lui Jupiter, cînd noile cosmonave ajunseră la cele mai apropiate astre.
Pămîntenii vizitară Alfa și Proxima Centauri, Barnard, Sirius, Eta Eridan, ba chiar și steaua Tau din Balena. Firește, nu aștrii înșiși, ci planetele lor sau regiunile învecinate, în cazul stelelor duble, ca Sirius, lipsite de sisteme planetare…
Și totuși navele cosmice ale Pămîntului nu fuseseră încă pe nici o planetă unde viața să fi ajuns la formele ei superioare, unde să fi existe ființe raționale — oameni.
Din depărtatele străfunduri ale Universului, undele radiofoniee ultrascurte aduseseră chemări ale unor lumi locuite; uneori acestva ajungeau pe Pămînt la mii de ani după emiterea lor. Omenirea abia învăța să descifreze aceste semnale și începea săși dea seama ce ocean uriaș de știință, tehnică și artă își continuă circuitul printre lumile locuite ale Galaxiei noastre… Lumi la care totuși pămîntenii nu izbutiseră încă să ajungă, ca să nu mai vorbim, despre celelalte insule astrale: alte galaxii depărtate cu milioane de anilumină!.. Acest lucru însă nu făcea decît să mărească dorința de a coborî pe planetele locuite de oameni, fie ei chiar lipsiți de asemănare cu cei de pe Pămînt, dar care săși fi alcătuit, de asemenea, societăți înțelepte, cu o dezvoltare armonioasă, în care toți își aveau dreptul la fericirea cea mai intensă, la înălțimea gradului lor de stăpînire a forțelor naturii. Se știa însă că există și oameni întru totul asemănători cu noi și că, de bunăseamă, aceștia sînt cei mai mulți. Legile de dezvoltare a sistemelor planetare sînt unitare nu numai în Galaxia noastră, ci și în toată porțiunea Cosmosului pe care o cunoaștem!
Astronava pulsativă — ultima invenție a geniului terestru — dădea posibilitatea călătoriei spre lumi depărtate. Dacă zborul lui «Tellur» avea să fie încununat de succes, atunci… Numai că, așa cum se întîmplă în viață, noua invenție avea două aspecte.
— Și iată cealaltă față… Adîncit în gînduri, Kary Ram nuși dădea seama că ultimele cuvinte le șoptise cu glas tare.
Deodată, în spatele său, răsună vocea plăcută și puternică a lui Mutt Ang:
Kary Ram tresări.
— N-am știut că te pasionează și pe dumneata muzica veche, surîse comandantul cosmonavei. Aceasta romanță numără nu mai puțin de cinci veacuri.
— Nici nam fost atent la ceai cîntat! exclamă astronautul. Mă gîndeam la cosmonava noastră. La ziua în care ne vom întoarce…
Comandantul deveni grav:
— Am făcut doar prima pulsație, iar dumneata te și gîndești la întoarcere…
— A, nu! Dacă ar fi fost așa, naș fi căutat să fac parte dintre astronauții lui «Tellur». Dar mi sa părut că… nui așa că ne vom întoarce pe Pămînt cînd acolo se vor fi scurs șapte sute de ani și cînd chiar strănepoții fraților și surorilor noastre vor fi murit cu toții, deși longevitatea omului sa dublat?
— Oare nai știut acest lucru?
— Firește că am știut, continuă cu încăpățînare Ram. Dar în minte mia venit altceva.
— Am înțeles. Te gîndești la aparenta inutilitate a călătoriei noastre, nui așa?
— Da. Încă mai înainte ca «Tellur» să fi fost inventat și construit, o seamă de cosmonave obișnuite, cu reacție, au plecat spre Fomalhaut[9], Capella[10]și Arcturus[11]. Expediția către Fomalhaut trebuia să se întoarcă pe Pămînt după doi ani — de atunci au trecut cincizeci. Cît despre cele de pe Arcturus și Capella vor trebui să mai treacă patruzeci sau cincizeci de ani, acestea aflînduse la o depărtare de 12 și 14 parseci. Acum însă au și început să fie construite nave pulsative, care să ajungă la Arcturus dintro singură pulsație. Și atunci mă gîndesc că, pînă ce vom ajunge la capătul călătoriei noastre, oamenii vor supune cu desăvîrșire timpul, sau, dacă vrei să spui altfeclass="underline" spațiul. Atunci navele noastre pămîntene vor face călătorii mult mai depărtate, iar noi ne vom întoarce cu un balast de cunoștințe învechite și nefolositoare…
9
«α Piscis Austrini» este steaua cea mai strălucitoare din constelația Peștele austral («Dorado»), și ocupă locul 17 în lista celor mai strălucitoare stele de pe bolta cerească. Numele ei provine din limba arabă فم الحوت fum al-ħūt și înseamnă «gura peștelui».
10
«α Aur» este o stea strălucitoare din emisfera nordică, cea mai strălucitoare stea din constelația Vizitiul («Auriga»). Are o magnitudine de de 0.08 și se afla la o depărtare de 42.21 de ani-lumină de Pământ.
11
Arcturus (α Boo) este cea mai luminoasă stea din constelația Boarului («Bootes») și a treia ca luminozitate de pe cer, după Sirius și Canopus.