— Noi am plecat de pe Pămînt cum pleacă din viață cei care mor, rosti rar Mutt Ang, și ne vom întoarce acolo rămași în urmă în ceea ce privește dezvoltarea noastră, plini de reminiscențele trecutului.
— Tocmai acest lucru miam spus și eu.
— Ai și nu ai dreptate. Progresul cunoștințelor, acumularea experienței, cercetarea nemărginitului Cosmos trebuie să aibă o perfectă continuitate. Altminteri vor fi nesocotite legile dezvoltării al cărei caracter este întotdeauna inegal și contradictoriu. Închipuieți că naturaliștti din antichitate, care astăzi ni se par tare naivi, ar fi stat să aștepte, să zicem, inventarea microscoapelor cuantice. Sau agricultorii și constructorii din trecutul îndepărtat, care au stropit din belșug planeta cu sudoarea lor, ar fi așteptat mașinile automate și… ar fi rămas să stea mai departe în mucedele lor bordeie de pămînt, hrăninduse cu puținul pe care ar fi izbutit săl ia naturii!
Kary Ram izbucni în rîs. Mutt Ang continuă grav, fără să zîmbească:
— Sîntem chemați și noi să ne facem datoria, așa cum șio face fiecare membru al societății. Pentru faptul că vom ajunge primii în profunzimile încă necercetate ale Galaxiei sîntem morți pentru șapte sute sute de ani. Cei care au rămas pe Pămînt spre a se folosi de toate bucuriile vieții de acolo nu vor încerca niciodată mărețele sentimente ale omului care a izbutit să arunce o privire în tainele dezvoltării Universului. Și astai totul. Iar în ceea ce privește întoarcerea… Nu trebuie săți fie teamă de viitor. Fiecare secol a avut particularitățile lui caracteristice, prezentînd totuși și trăsături comune celorlalte etape… Cine știe, poate că acea fărîmă de cunoștințe pe care noi o vom aduce pe planeta noastră va contribui la un nou salt al științei, la îmbunătățirea vieții oamenilor. Și, în definitiv, chiar dacă ne vom întoarce din adîncimile trecutului, vom aduce noilor oameni viețile și inimile noastre, pe care leam dăruit viitorului. Oare ne vom întoarce ca niște străini? Întradevăr poate fi socotit străin acela care își pune în slujba unei cauze toate puterile lui? Căci omul nu constituie doar o sumă de cunoștințe, ci și o complicată arhitectură de sentimente, iar în legătură cu acest lucru noi, cei care am încercat toate greutățile unui atît de îndelungat drum prin Cosmos, nu vom fi mai prejos de semenii noștri din viitor… Mutt Aug tăcu, apoi încheie pe un ton complet diferit, ușor ironic: Nu știu cum gîndești tu, dar, în ceea ce mă privește, sînt atît de curios să văd viitorul, încît consider că și numai pentru acest lucru…
— …Se poate muri vremelnic pentru cei de pe Pămînt! încheie cu convingere astronautul.
Comandantul navei «Tellur» spuse liniștit:
— Dute de te spală, mănîncă, în curînd vom intra în cea dea doua pulsație! Tey, de ce teai întors?
Ajutorul de comandant dădu din umeri:.
— Vreau să aflu maî repede traseul alcătuit de aparate. Sînt gata să te schimb.
Și, fără să mai spună ceva, astrofizicianul apăsă un buton aflat în centrul tabloului de comandă. Un capac concav, strălucitor se dădu la o parte, și din interiorul aparatului se ridică spirala unei panglici metalice cu strălucire argintie. Spirala era străpunsă de o vergea subțire, neagră, ce reprezenta itinerarul navei. Ca nestematele scînteiau pe panglică luminițele ce arătau poziția stelelor de diferite clase spectrale pe lîngă care urma să zboare «Tellur». Acele nenumăratelor cadrane porniră hora unor mișcări aproape raționale. Intraseră în funcțiune mașinile de calcul, potrivind traiectul viitoarei pulsații în așa fel încît acesta să se abată cît mai departe din calea stelelor, a nebuloaselor întunecate și a celor luminoase care puteau ascunde aștri încă necunoscuți.
Prins de activitatea sa, Tey Eron nici nu observase cum se scurseseră în tăcere cîteva ore, în timp ce uriașa navă interastrală își continua goana prin negrele hăuri ale spațiului. Tovarășii astrofizicianului ședeau tăcuți pe divanul semicircular de lîngă ușa triplă, masivă, ce izola postul de conducere de celelalte încăperi ale navei.
Un clinchet vesel anunța terminarea calculelor. Comandantul cosmonavei veni încet spre tablourile de comandă.
— Foarte bine! A doua pulsație poate avea o lungime aproape de trei ori mai mare decît prima…
— Ba nu, iată aici există o aproximație de treizeci la sută! Tey arătă vîrful vergelei ce vibra ușor, în tact cu acele indicatoarelor legate de ea.
— Așa este. Certitudine completă avem pentru cincizeci și șapte de parseci. Să scădem încă cinci parseci pentru eventualele greșeli, — rămîn cincizeci și doi. Pregătiți pulsația!
Din nou începu controlul nenumăratelor mecanisme și contacte ale navei. Mutt Ang făcu legătura cu cabinele în care se aflau, cufundați în somn, ceilalți cinci membri ai echipajului de pe «Tellur».
Automatele de observație fiziologică arătară că organismele celor ce dormeau se găsesc în stare normală. Atunci comandantul liberă cîmpul magnetic de protecție în jurul încăperilor locuite ale navei. Peste plăcile mate ale peretelui din stînga fugiră linii roșii: undele gazelor din tuburile așezate dea lungul său.
Încruntînduse ușor, Tey Eron întrebă pe comandant:
— Gata?
Mutt Ang dădu dîn cap. Cei trei astronauți de serviciu se lăsară tăcuți în fotolii, fixinduși trupul cu ajutorul unor perne pneumatice. După ce fu închisă ultima cataramă, fiecare scoase din cutia așezată pe brațul stîng al fotoliului cîte o seringă specială gata de întrebuințare.
— Așadar, pentru încă o sută cincizeci de ani de viață pămîntească! spuse Kary Ram apropiind aparatul de injecție de brațul său dezgolit.
Mutt Ang îl privi cercetător. Ochii tînărului străluceau de un surîs șăgalnic, propriu omului sănătos și perfect echilibrat. Comandantul așteptă pînă ce tovarășii săi se lăsară pe spate în fotolii și, închizînd ochii, își pierdură cunoștința. Atunci mișcă niște butoane de pe o cutiuță așezată lîngă genunchiul său. Fără nici un zgomot și implacabil ca însăși soarta, se lăsară din tavan masivele calote de metal. Cu o clipă mai înainte, Mutt Ang pornise roboții mecanici care dirijau pulsația și cîmpul magnetic de protecție. Sub calotă, în lumina slabă a unui bec albăstrui, comandantul citi indicațiile aparatelor de control și abia după aceea își provocă somnul…
Nava interastrală ieșise din cea dea patra pulsație. Acum steaua enigmatica — ținta călătoriei — crescuse pe ecranele părții din dreapra, nordice, pînă la dimensiunile Soarelui văzut de pe Mercur.
Astrul colosal (din clasa rară a stelelor «întunecate», de carbon) era supus unui studiu amănunțit. «Tellur» înainta cu o viteză mai mică decît cea a luminii și se afla la mai puțin de patru parseci fie gigantica stea întunecată KNT 8008, ce abia se putea zări de pe Pămint, chiar cu ajutorul celor mai puternice telescoape. Asemenea stele — diametrul lor era egal cu 150–170 de diametre ale Soarelui — se caracterizau printro abundență de carbon în atmosfera lor. La o temperatură de douătrei mii de grade, atomii de carbon se uneau în niște moleculelanț[12]alcătuite din cîte trei atomi fiecare. Conținînd asemenea molecule, atmosfera stelei reținea radiația părții ultraviolete a spectrului, și astfel lumina gigantului era foarte slabă în comparație cu dimensiunile sale.
În schimb, în centrul giganților de carbon temperatura ajungea pînă la o sută de milioane de grade, dînd astfel naștere unor colosali generatori de neutroni, în care elementele ușoare se transformau în elemente grele și chiar în transuraniene — cum ar fi californiu, ba chiar și în rossiu, cel mai greu dintre elemente, cu greutatea atomică 401, creat cu patru secole în urmă. Savanții erau de părere că, pe drept cuvînt, aștrii de carbon puteau fi numiți uzine de elemente grete, întrucît le risipeau în spațiu în urma unor explozii periodice. Îmbogățirea întregii compoziții chimice a Galaxiei noastre are loc tocmai prin această activitate a întunecaților giganți de carbon.