100
ne face, ne împinge, ne călăuzeşte, dacă vreţi, în viaţa materială, trupească, aşa şi intuiţia în viaţa duhovnicească.
Frica lui Dumnezeu atuncea naşte in noi o altă frică de păcat decât cele pe care le-am descris la început, fiindcă, văzând că sunt lucruri care nu sunt în armonie cu frumuseţea aceasta nespusă şi absolut de nedescris, dar reală, şi că frumuseţea aceasta e aşa de gingaşă, că o poţi pierde, de nici nu ştii că s-a dus, dar te trezeşti fără ea, te apucă o teamă de orişice nu este în armonie cu aceasta. Şi "orişice-ul" care nu este în armonie cu aceasta, acela este păcatul.
Şi definiţia păcatului nu este pe linie morală, sau socială, sau etică, sau practică (şi acolo e un adevăr, dar nu-i adevărul ultim). Definiţia păcatului este pentru noi definiţie vitală: este ceea ce nu e în armonie cu mireasma aceea nemaipomenită pe care o numim harul lui Dumnezeu. Acesta este păcatul1 Şi ne apucă o teamă de păcat. Nu o teamă bolnăvicioasă: Aoleu, să nu fac asta! Aoleu, să nu fac ailaltă! Ştie sufletul că Dumnezeu este mărinimos şi puternic a vindeca de păcate, dar ne apucă un lucru care devine ce numeşte Psalmistuclass="underline" "Cu ură desăvârşită i-am urât", adică, tot ce nu este de-al harului devine ură acum. Dar iarăşi zic, nu bolnăvicioasă, ci desăvârşită O ură în care, dacă ai iubit lumina aceasta şi viaţa, urăşti toate ale morţii şi ale stricăciunii cu "ură desăvârşită".
101
POSTUL ŞI IERTAREA, DESTIN ŞI VOCAŢIE A OMULUI ÎN ORTODOXIE
f. P.S. Andrei. Iubiţi fraţi şi surori, încheiem şirul serilor duhovniceşti din Postul Mare al anului 2002 cu cuvântul Părintelui Rafail Noica, intitulat "Postul şi iertarea, destin şi vocaţie a omului în Ortodoxie". Noi îi mulţumim din suflet că a răspuns pozitiv invitaţiei noastre şi socotim că acest demers spiritual din Postul Mare se încheie, aşa cum a vrut Dumnezeu, cu încununarea din seara aceasta. Poate că Pronia aşa a rânduit, ca Părintele să nu poată veni săptămâna trecută, ci aceasta, când încheiem şirul întâlnirilor noastre duhovniceşti Bine aţi venit, Părinte Rafail! Vă mulţumim mult! Vă ascultăm cu drag.
Părintele Rafail. Am primit titlul acesta pe care l-a citat înalt Preasfinţitul nostru, dar eu m-am gândit să vorbesc despre aceste patru noţiuni, să dăm mai multe definiţii: Ce e postul, ce e iertarea, ce înseamnă destin şi ce înseamnă vocaţie. Iar pentru ca să vorbesc despre ele m-am gândit că, în primul rând, trebuie să vorbesc despre Ortodoxie. Că zice "destin şi vocaţie a omului în Ortodoxie"
De când omul s-a despărţit de Dumnezeu, în Rai — îmi vine să zic: de când "a divorţat" de Făcătorul lui — omul deci, rămânând fără de Dumnezeu, nu a încetat să îşi caute Dumnezeul pierdut şi să îşi caute adevărata sa fiinţă pe care nu şi-o închegase încă Fiindcă Adam, ca să devină
102
ce trebuia să devină, ar fi trebuit să urmeze o cale pe care Dumnezeu, Făcătorul, avea să i-o dezvăluie
Dumnezeu a început într-un fel paradoxal, cu o poruncă ce părea să fie restrictivă: "…iar din acel pom să nu mănânci, pentru că atunci când vei mânca, vei muri!"1 Restrictivă nu este, fiindcă a mânca spre a muri nu e o împlinire, dar restrictivă în sensul de a nu mânca; fiindcă zic Părinţii că Adam nu s-ar fi oprit acolo, ci din aproape în aproape s-ar fi dus acolo unde dorea să ajungă, unde era vocaţia lui, destinul lui, adică să i se deschidă ochii şi să devină ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul, şi mult mai multe. Dar iată că şarpele l-a înşelat.
Vin tot felul de evenimente care duc la un prim sfârşit al lumii: Potopul lui Noe. Dar nu s-a sfârşit lumea, fiindcă Dumnezeu a mai găsit în vremea aceea pe cineva cu care putea să aibă un dialog, Noe, şi prin Noe a salvat omenirea şi restul zidirii de la pierzania totală.
După Potop vedeţi în Scripturi cum omul se sălbăticise total de la Dumnezeu. Citiţi în primele Cărţi, şi în Cartea Judecătorilor, în ce hal de sălbăticie ajunsese omul. Dar nu avem nevoie să citim în nici o Carte a Scripturii ca să vedem împrejurul nostru, astăzi, în ce hal de sălbăticie am ajuns. Dar să luăm treaptă cu treaptă, toată secvenţa istorică.
în starea de după despărţirea aceasta din prima perioadă a istoriei pământului — Potopul, încheierea acelei primi lumi — omul a rămas despărţit de Dumnezeu, învitregit de soarta lui şi de destinul lui. Dar omul rămâne ce l-a numit Dumnezeu, chipul lui Dumnezeu şi asemănarea (potenţial asemănare, dar chipul nu s-a distrus în om). Şi-acest chip strigă către ale sale; dacă vreţi, în termeni politici moderni, "îşi caută drepturile". Acest chip al lui Dumnezeu îşi caută originea şi destinul. Şi omul, de-a lungul istoriei, caută pe Dumnezeul lui şi îşi caută fiinţa lui
Rezultatul acestei căutări este puzderia de religii care acoperă întregul pământ, de la cele mai primitive, cele mai vădit drăceşti, până la cele mai subţiri, toate care conţin pe de-o parte un adânc de înţelepciune, care reprezintă pe om ca "chip al lui Dumnezeu" ce-şi caută originea şi destinul, şi pe de alta tot felul de devieri care reprezintă înrâurirea duhurilor necurate, fiecare dintre ele care caută să-şi afirme divinitatea proprie şi caută să subjuge pe om poftelor acelor duhuri.
Amintiţi-vă că unul din Psalmi zice că "Toţi Dumnezeii neamurilor sunt draci",1 adică duhuri necurate. Şi tot omul caută pe Dumnezeul adevărat, şi tot omul în căutarea lui rătăceşte pe undeva, fiindcă duhurile rele sunt mai puternice, mai viclene, mai înţelepte şi mai capabile decât bietul om, care alaltăieri sau răsalaltăieri s-a trezit din vecinica lui nefiinţă, şi astăzi vieţuieşte pe pământ: de trei ani, de douăzeci de ani, de şaizeci de ani — dar ce sunt şaizeci de ani de cunoaştere a vieţii în faţa a ceea ce este Viaţa, adică Dumnezeul cel Vecinie? Şi aşa, toate religiile reprezintă un adevăr, şi toate sunt o deviere de la acel Adevăr pe care îl caută omul.
In această tânjire şi — hai să zicem — nevoinţă a omului, Dumnezeu îl întâmpină, în măsura în care omul este "accesibil" lui Dumnezeu, dacă găseşte Dumnezeu pe cineva cu care "poate vorbi" Că, în general, Dumnezeu "nu are cu cine vorbi" în lumea noastră. Toţi ne-am depărtat, toţi rătăcim, toţi, zice şi Sfântul Pavel, caută ale sale, şi nu ale lui Dumnezeu 2 Ei, Dumnezeu găseşte un
104
Noe, mai târziu găseşte pe Avraam In generaţia aceea găseşte două suflete, pe Melhisedec — enigma aceasta de om, care preînchipuie cinul preoţesc unde avea să vină Hristos, Messia, Mântuitorul — şi pe Avraam. Pe Melhisedec îl lăsăm de-o parte din discuţia noastră; el nu are moştenire în istoria aceasta, el arată altceva, altceva-ul pe care toţi îl căutăm, adică vecinicia.
în Avraam află Dumnezeu un om în care găseşte un ecou şi din care poate să scoată un neam ales, adică un neam unde din când în când Dumnezeu găseşte pe câte unuclass="underline" îi numim Proroci, adică oameni înduhovniciţi care au putut să prindă ceva din Duhul lui Dumnezeu, fiecare în măsura lui, în măsura experienţei lui, format (sau deformat într-o măsură) şi de cultura duhovnicească în care era el în momentul acela, dar şi de capacitatea lui de a primi însuflare de la Duhul cel adevărat al lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu găseşte oameni apropiaţi Lui, începând cu Avraam şi cei doi fii (adică fiul şi nepotul), după aceea pe Moisi, după patru sute de ani, şi aşa mai departe. Prin toţi aceştia, începând cu Moisi, ne vorbeşte Dumnezeu despre El şi despre noi, despre destinul nostru, şi încearcă să întâmpine această căutare adamică, sau poate avraamică: "Cine este Dumnezeu cel adevărat7"