Noi râvnim către cele ale vieţii vecinice, dar trecem prin nevoinţe asemănătoare; ne nevoim nu ca să ne păstrăm silueta, nu pentru aceleaşi motive ca tinerele care vor să îşi câştige pe cineva în viaţa aceasta, un soţ, ci în primul rând, fiindcă un trup prea greoi nu prea se dă rugăciunii Şi chiar pentru motive de sănătate am putea să ţinem acest post, fiindcă sănătatea este folositoare pentru viaţa noastră duhovnicească. Şi-n al doilea rând, dar cu mai multă importanţă, pentru a lăsa mai mult liber-frâu duhului să se manifeste. Căci, cu precădere la sfârşitul Marelui Post de acuma, al Paştilor, de am postit bine, sau de am postit mai puţin bine, sau chiar rău, totuşi în preajma Paştilor parcă altceva mişcă în noi, parcă altfel ni se dă rugăciunea decât în zilele când, fiindcă suntem mai liberi, ne îmbuibăm cu toate bunătăţile pământului
Deci îmi vine să zic aşa: A nu se înţelege că postul şi iertarea sunt destin şi vocaţie a omului în Ortodoxie Postul este o nevoinţă, un mijloc ca toate nevoinţele; iertarea este acea manifestare a iubirii; iar vocaţia omului este dragostea, care şi este destinul omului, în măsura şi în sensul în care, cum zice Apostolul, "Dumnezeu este dragoste".1 Şi-această dragoste este legea vieţii şi legea veciniciei întrebare: Părinte Rafail, ce este viaţa duhovnicească9
Părintele Rafaiclass="underline" Foarte bună întrebare, dar e subiect pentru încă o conferinţă. în câteva cuvinte, o să pun nişte esenţialuri. Bună întrebare, fiindcă astăzi se confundă cu o moralitate neinspirantă şi insipidă. Nu! Moralitatea este numai un prim pas, un prim pas primitiv de întoarcere la viaţa duhovnicească. Când citiţi Noul Testament vedeţi de câte ori Apostolii vorbesc de "noua viaţă în Hristos".2 Este într-adevăr o viaţă în Duh. Viaţa duhovnicească este a trece de la viaţa noastră primitivă, biologică, pentru care nu am nici un cuvânt de prihană — dar este doar asta, că-i primitivă, şi se termină cu mormântul. Viaţa în duh înseamnă a pătrunde în legile vieţii dumnezeieşti (dacă le putem numi legi), care viaţă nu cunoaşte stricăciune, nici micşorare, nici suferinţă.
De ce suferă omul9 Suferinţa este un mers spre moarte, o pierdere a vieţii Deci viaţa duhovnicească adevărată nu cunoaşte pierdere. Şi a intra, înainte de moartea noastră biologică, în aceste elemente ale vieţii vecinice, este viaţa duhovnicească.
Să luăm dragostea. Uite, vă dau un exemplu De câte ori au venit la mine oameni zdrobiţi de viaţa aceasta, cu încurcături inexplicabile, cu probleme de nerezolvat, şi
124
în neputinţa mea, aşa cum mi-a spus Părintele nostru Duhovnic, dacă au venit la mine, i-am primit cum i-au primit şi fraţii mei din Mănăstire. Şi dacă i-am ascultat, dacă am avut cât de puţină dragoste să-i ascultăm fără să judecăm, de multe ori aşa de puţină dragoste a lucrat aşa o înviere în viaţa acestor oameni, că uneori am rămas pur şi simplu uimiţi, trăsniţi, "de unde şi până unde"!
Deci ce vreau să zic? Dragostea, în cele mai mici manifestări, nu este o chestie psihologică, nici măcar morală. Este legea vieţii. Viaţa duhovnicească este lucrul despre care se vorbeşte astăzi în teologia noastră cu terminologie eretică: mistică. Pentru noi, în Ortodoxie, mistica nu există. Mistica, ce se numeşte mistică, este viaţă duhovnicească E mistică, fiindcă-i a Duhului; că Duhul nu se poate exprima nici în termenii logicii formale, nici în materialitate; e tainică, fiindcă face lucruri pe care le numim minuni, lucruri la care nu ne aşteptăm; chiar şi asta, că împărtăşeşti puţină dragoste unui aproape, şi te uimeşti "de unde până unde", că învie toată viaţa lui — de multe ori şi alţii împrejurul lui.
Deci, în câteva cuvinte, aceasta este viaţa duhovnicească. Şi tare m-aş bucura ca cuvântul acesta, "mistică", aproape să nu se mai audă, fiindcă vine dintr-o erezie care nu a ştiut raţional unde să plaseze nişte fenomene pe care nu le putea nega; şi atuncea a inventat un "sertar" pe care l-a intitulat "mistică". Şi tot ce nu înţelegi, bagi acolo, fiindcă este mistic, "asta este mistică". Nu! Asta-i viaţă duhovnicească. Noi nu avem nevoie de termenul acesta. Se întrebuinţează şi el, dar pentru noi este viaţă duhovnicească Adică viaţa prin care acum începe să lucreze, să zicem, pocăinţa noastră. începem să vedem mai limpede Azi poate înţeleg mai bine cuvântul acesta din Scriptură decât ieri Mâine o să înţeleg mai multe lucruri Fac un lucru care, prin a-l face, îmi deschide ochii, dacă este drept lucrul pe care l-am tăcut, şi experienţa fizică pe care o am, poate că îmi deschide nişte orizonturi la care nu mă aşteptam Uite cum se împleteşte viaţa practică cu luminare, care luminare nu este, iarăşi, un fenomen doar intelectual sau cultural, ci este ceva ce mă va urma după moarte.
Ce este pocăinţa9 Iarăşi, un lucru ce nu se înţelege drept astăzi. Pocăinţa nu este numai o părere de rău şi o "miorlăiala" pentru nişte răutăţi pe care le-am făcut; pocăinţa este dinamica spre viaţa vecinică Părintele nostru duhovnic, Părintele Sofronie — şi, dacă vă uitaţi, în armonie cu toată filocalica — spune că este începutul autenticei contemplări Ce se întâmplă în pocăinţă9 Uitaţi-vă câţi oameni împrejurul nostru sunt inconştienţi de păcat, dar şi noi ieri-alaltăieri; trăiam păcatul şi nici nu ştiam că-i păcat De câte ori n-am auzit: O, Părinte, nu ştiam că ăsta-i păcat! Sau eu, cândva, n-am ştiut că ăsta-i un păcat, decât când am văzut într-o rugăciune, sau în întrebările acelea din Molitfelnic.
Deci, conştientizarea păcatului Dar conştientizarea nu este numai lucrul acesta faptic. De câte ori ai încercat să convingi pe cineva că ăsta nu-i un lucru bun, ăsta-i un păcat, şi nu te-a crezut! Şi ce se-ntâmplă când începe să te creadă9 Ce se întâmplă când eu conştientizez că un lucru a fost păcat9 încep să văd întunericul în care sunt. Şi ce îmi arată acest întuneric, decât că e prezentă o lumină pe undeva în viaţa mea9 Deci conştientizarea păcatului, în două cuvinte — v-o spun din partea filocalicilor şi a Părintelui meu duhovnicesc — este lumina necreată, este Dumnezeu însuşi care-mi luminează conştiinţa Acum risc deznădejdea, dar nu-i momentul să "deznădăjduiesc că sunt mult mai rău decât ieri" ba sunt mai bine, fiindcă sunt tot păcătosul de ieri, dar încep să fiu conştient Văzând acuma hăul şi întunericul păcatului meu, pot să
126
deznâdăjduiesc, dar sunt mai preţios în ochii lui Dumnezeu decât când eram acelaşi păcătos şi habar nu aveam. De ce? Fiindcă înseamnă că Dumnezeu găseşte în mine pe cineva cu care poate să înceapă a vorbi.
Şi zicea Părintele Sofronie: Viaţa pocăinţei nu este altceva decât întoarcerea omului de către întunericul, pe care astăzi lumina lui Dumnezeu ni-1 descoperă, către acea lumină. Şi contemplarea, contemplarea luminii necreate, adică a lui Dumnezeu însuşi, nu este un fenomen cum ni-1 închipuim noi, ci un lucru care este într-un firesc al dezvoltării omului, al devenirii omului întru fiinţă, un firesc al omului devenit o minte de Dumnezeu văzătoare; fiindcă printr-o ascultare a graiului tainic al lui Dumnezeu, sau prin ascultarea acestei lumini dumnezeieşti care astăzi îmi dezvăluie întunericul, încep să văd cândva, în viaţa mea — dă-ne Doamne, şi auzi-ne aceasta ca rugăciune! — încep să văd însăşi lumina.