Şi, în concluzia acestei teme, aş zice că trebuie să fie aşa: duhovnicul să fie cel ce hotărăşte în cazul fiecărui suflet. Fiecare om, fiecare suflet are nevoie de altceva Şi, aş zice, nu numai omul ca individ, dar poate şi ca loc cine ştie dacă bietul Ardeal, care a cunoscut atâta
166
prigonire de la 1700, şi pe Bukow, şi altele, nu are nevoie de împărtăşire mai des Şi cine ştie care-i situaţia în Moldova! De ce Părintele Cleopa este în Moldova şi Părintele loan este în Ardeal?…
Sunt lucruri pe care nici nu-i nevoie să le scotocim prea mult, ci doar, fiecare dintre noi să ne socotim înaintea lui Dumnezeu, pentru spovedania noastră, şi să ne socotim cu Dumnezeu prin duhovnicul pe care-l avem, şi să vedem cum ne rânduieşte Dumnezeu mântuirea noastră.
în rest, atitudinea cea mai sănătoasă este să lăsăm la discreţia duhovnicilor, şi să ştim că sunt mai multe căi, şi mai multe tipuri de duhovnicie care corespund diferitelor tipuri de oameni, şi că noi toţi formăm o singură Biserică
Sfântul Apostol Pavel spune: "Cel ce mănâncă să nu defaime pe cel ce nu mănâncă, iar cel ce nu mănâncă să nu judece pe cel ce mănâncă, pentru că Dumnezeu l-a primit, căci şi unul şi altul mulţămeşte lui Dumnezeu;"1 deci amândoi sunt pe calea cea bună.
Acum mi s-a limpezit şi un alt gând în legătură cu Sfânta împărtăşanie. Anume, că teologic ar fi poate mai drept să zicem "împărtăşanie des" decât "împărtăşanie deasă". Pentru că "des" se referă la viaţa noastră practică, o viaţă compusă din ciclicităţi (zile şi nopţi, toamne şi primăveri etc); dar chiar această viaţă, cândva, se va trăi ca o singură "zi", o singură clipă (de pildă, la Judecata de Apoi). în schimb împărtăşania, ca tot actul dumnezeiesc, este prin însăşi esenţa ei "â(pcx7ra^" — o dată pentru totdeauna.
Alt gând pe care l-aş împărtăşi fără zăbavă este că niciodată, în legătură cu nici un subiect, nu trebuie să uităm contextul deplin din care face pane clementul pe care îl gândim. în cele de mai sus, m-am nevoit să răspund cât de strict la însăşi întrebarea pusă; însă nu trebuie uitat tot restul contextului vieţii mântuirii în Biserică rugăciunea, postul, mult-discutata "pregătire", pocăinţa, sufletul, vecinicia, Dumnezeu. Cugetul Bisericii este "întreaga-cugetare", ocotppoouvr), "întreagă" — şi în sensul de "sănătoasă" ("întreg la minte"), şi în sensul de integritate a viziunii. Fără aceasta, riscăm să ne împărţim în diferite tabere, "mâiniştii" sau "picioriştii", uitând că este vorba de întregul trup, unde nici mâna, nici piciorul nu pot fi dispreţuite. Riscăm să uităm că ce este important, în final, este ca toţi să ne întâlnim "la Poarta Raiului", cum ne zicea Părintele Cleopa.
168
"ÎN LOC DE POSTFAŢĂ": "Scrisoare către un Arhiereu"
Iubite Preasfnţite Părinte, blagosloviţi.
[…] îndrăznesc să spun acum că nevoie este ca, mai ales noi, "feţele bisericeşti", să "deosebim vremea" (cf. Le. 12, 54–57) în care ne aflăm istoric, spre a lucra împreună cu Dumnezeu în via Lui — şi să tragem în aceeaşi direcţie cu El.
Vremea este a cernerii Va trebui să pierdem pe mulţi din rândurile preoţilor şi din numărul credincioşilor, aceasta în Apus s'a şi făcut, mai ales după război, îndeosebi din anii ' 50 încoace; iar cei ce au rămas — dintre aceştia sunt cei care acum recunosc, şi iubesc — şi primesc, acolo, Ortodoxia Paradoxal, pe noi Comunismul ne-a păzit, într-o măsură, în felul lui, dar acum a venit vremea (cf. Io. 17, 1). Vom fi nevoiţi să vedem propăşiri şi izbânzi din partea Catolicismului şi a celorlalte secte, să ne vedem făcuţi de râs şi de ruşine de către mass-media, şi pe noi înşine, şi pe iubita noastră Biserică, şi tot ce avem mai scump şi mai sfânt în lume, să răbdăm ocări şi prigoane din afară, iar dinlăuntru smintiri, şi poticniri, şi vânzări (Apoc. 13, 7).
Comunismul a lovit cu sabia, "New-Age"-ul — mai ales cu minciunile acestui veac trecător, căci a început "ceasul lor, şi stăpânia întunerecului" (cf. Le 22, 53). Şi dacă "s'a dat lor stăpânire' (cf. Apoc. 13, 7), cine va putea sta împotriva voii lui Dumnezeu9 Dar, lui Dumnezeu voim noi a sta împotrivă9 Cum, atunci, vom fi Lui Biserică, şi Mireasă Hristosului Lui? Căci judecând după Scripturi, precum şi după priveliştea care ne înconjoară, nevoie este de acest necaz, pentru ca Biserica — adică noi — să se cureţe de toate preacurviile ei, să se spele de toată necurăţia ei (cf. lez. cap. 16), să se "lămurească", întru cele din urmă, ca aurul în cuptorul ispitirii, să se lepede de tot ce este străin sfinţeniei ei, să se smerească până în sfârşit, să se gătească Mireasa întru întâmpinarea Mirelui (cf Apoc. 22, 16–17).
Acum va trebui să se lămurească credinţa noastră, acum se va vedea, în sfârşit, ce va fi fost Biserică — şi ce nu; acum — care va fi fost acel "popor binecredincios de pretutindenea" (cf. Liturghierele recente), şi ce anume va rămânea "neclătit de porţile iadului" (cf. Mt. 16, 18)… şi ce va trebui să cadă. Nevoie este de acest "necaz" (cf. Tes. 5, 3), pentru că acum, în sfârşit, Vremea stă să nască Vecinicia.
Înfricoşătoare lucruri… dar nu "băgându-ne capul în nisip", ca struţul, ne vom pregăti pentru ceea ce nu vom putea stăvili. Înfricoşată vreme; dar, dacă de la Dumnezeu — îngăduită — mântuitoare. "Acum mai aproape este nouă mântuirea decât când am crezut" (cf. Rom. 13, 11), şi decât când au crezut strămoşii noştri; că, dacă în zilele Sfântului loan Botezătorul doar "se apropiase" împărăţia Cerurilor (cf. Mt. 3, 2), acum este "lângă uşi" (Mc. 13, 29), şi "mlădiţele smochinului" vestesc vara (cf. Mc. 13, 28). Acum a şi început acea vreme când "cel ce nedreptăţeşte — mai nedreptăţească, şi cel ce spurcă — mai spurce" (Apoc. 22, 11) — şi oare nu s'a umplut întreg globul pământesc de "promiscuitate" şi de libertinaj neînfrânat, că cele de negândit în urmă cu vreo treizeci de ani — acum sunt "monedă curentă"? — …dar, deşi mai puţin vădit, şi vremea când "şi cel drept mai facă dreptate, şi cel sfânt mai sfinţească-se", că "Cel ce este să vie va veni, şi
170
nu va [mai] zăbovi", şi "plata Lui în mâna Lui" (cf. Evr. 10, 37 şi Apoc. 22, 11–12) pentru fiecare.
Vremea este ca Biserica să se întoarcă întru ale sale, să ne reînvăţăm mai multă încredere în Dumnezeu decât în cele văzute şi "mai la îndemână", şi să ne sprijinim.mai mult pe mijloacele lui Dumnezeu, decât pe mijloacele acestei lumi: iar aceasta, îndeosebi când aceste mijloace ne silesc să îmbrăţişăm şi atitudinile acestei lumi, punând deoparte, fie şi provizoriu, poruncile lui Hristos. Că astăzi, de ne vom afla despărţiţi de Hristos, ce ne vom face, de la noi înşine, când ne vor întâmpina "porţile iadului" (cf Ier. 12, 5Ţ! - "Nu întru putere mare, nici întru tărie, ci întru Duhul Meu, zice Domnul Atotţiitorul" (Zah. 4, 6).
Iubite Preasfinţite, mă rog Domnului să vă împărtăşească în inimă ce este în sufletul meu, făcând şi scriind acestea, ca nu numai să nu vă întristez, ci, poate chiar, oarecum, să vă şi aducă bucurie
Domnul să ne lumineze în toată vremea să facem ce este drept înaintea Lui Iar acum că îmbătrânim, El Însuşi să ne înveţe să facem precum pe Petru l-a povăţuit să facă, "când va îmbătrâni" el (Io. 21, 18).