Cuvintele pe care Preasfinţitul Andrei ni le-a spus la început sunt cuvintele cheie. Şi nădăjduiesc să-l bucur şi pe Preasfinţitul spunând ce am auzit de la 'Părintele meu duhovnic Sofronie, o definire — dacă vreţi — a smereniei, pe care n-am găsit-o la altcineva. Spunea că smerenia (înţeleasă adevărat, în duh şi în adevăr), smerenia este calitatea iubirii lui Dumnezeu care se poate împărtăşi şi a nu se Dumnezeu, care se dă, fară întoarcere asupra sa. Smerenia este calitatea iubirii lui împuţina. Smerenia are aspect de micşorare, de înjosire, adică smeritul poate apărea ca un rob Că şi Hristos, spune Sf. Pavel, a luat chip de rob şi S-a supus morţii,1 morţii ruşinoase de pe Cruce; dar, înţeles în duh şi în adevăr, ce a făcut Hristos acolo arăta că nu avea frică de moarte, nu avea frică de înjosire Puterea Lui dumnezeiască nu putea fi biruită de nimic. Şi care este puterea asta neclintită de nimic în toate cosmosurile care există, şi dincolo9 Paradoxal, smerenia. Şi când omul, ca Hristos, s-a smerit până la moarte, s-a găsit neclintit, neclintit în dragoste, neclintit în trăirea harului. Cu harul acesta să ne dea Dumnezeu să murim, şi din moarte nu vom gusta.
Şi cuvântul pe care aş fi vrut să vi-1 citez mai sus din Evanghelia Sfântului Ioan, dar nu era vremea, era: «Cel care crede în Mine nu va trece prin judecată, nu va cunoaşte judecata, ci va trece de la moarte la viaţă».2 Că tocmai şi Judecata care, ca toate lucrările lui Dumnezeu, este lucrare spre mântuire, chiar şi Judecata de Apoi, aş îndrăzni să spun că este poate ultima chemare a lui Dumnezeu către mântuire, dar riscă să fie prea târziu Dar omul care a trăit după cuvântul lui Dumnezeu, cum spune
34
Psalmul, «Pentru cuvintele gurii tale eu am păstrat căi aspre»,' şi-a trecut judecata.
In viaţa asta, viaţa ne-a judecat şi ne-am judecat. Ne-am lăsat judecaţi de Dumnezeu şi am ales cuvântul lui Dumnezeu, până la moarte — dă-ne Doamne! — vorbesc de mucenici. Dar am judecat şi noi pe Dumnezeu. Şi noi judecăm pe Dumnezeu, şi am pus pecetea noastră că Dumnezeu este adevărat, cum spune Sfântul Ioan.2 Şi Dumnezeu se arată adevărat dincolo de moarte, dincolo de iad, dincolo de toate. Aş zice dincolo de vecinicie, că mai nainte de toţi vecii Dumnezeu nu că era, Dumnezeu este\
Şi deci smerenia, când ajunge omul s-o trăiască, este puterea de care se înfricoşează tot ce se înfricoşează de Dumnezeu, fiindcă nimica n-o poate birui Pare a fi slugă smerenia, dar este calitatea de Domn, de împărat. Este calitate dumnezeiască, şi în a doua carte a Părintelui Sofronie, care este o mărturie a vieţii lui, spune că mulţi au spus despre Dumnezeu multe: că Dumnezeu este iubire, că Dumnezeu este lumină, că Dumnezeu este putere; dacă, zice, aş îndrăzni şi eu să zic ceva despre Dumnezeu, aş zice că Dumnezeu este smerenie, şi în această smerenie nespus de minunată, neînţeleasă de tâlcul omului — dar dacă o trăim, o înţelegem, nu tâlcuind-o intelectual, ci trăind în oasele noastre harul ei — această smerenie este tocmai pericolul pentru om, fiindcă Dumnezeu, dragostea smerită a lui Dumnezeu nu impune omului.
Şi aş vrea de astăzi încolo nimeni să nu mai vorbească de fructul interzis. Cum a interzis Dumnezeu lui Adam rodul cunoştinţei binelui şi răului, când cinci minute mai târziu Adam avea să mănânce9 Ce, nu vedea Dumnezeu9 Nu putea Dumnezeu să-i dea una peste cap, aşa cum facem noi dacă vedem ce face copilul nostru şi, în dragostea noastră, îi dăm o palmă şi-i spunem: «Păi să nu faci asta!» Dragostea lui Dumnezeu lasă pe om singur să se determine, fiindcă «dragoste cu sila nu este cu putinţă». împărăţia cea vecinică este împărăţia celor care iubesc, şi care iubesc să fie ce este Dumnezeu.
Aş zice, fraţi şi surori întru Domnul — şi poate oarecum cu aceasta să şi închei — aţi trăit patruzeci şi cinci de ani de mucenicie, de interziceri, de groază, de greutăţi. Şi-acum a revenit în pământul nostru lucrul pe care eu l-am preţuit cel mai mult (nu mă gândesc la ce mă gândeam eu în 1955, când ne-am dus în Anglia la libertate, în sensul istoric şi omenesc, că toate astea sunt trecătoare şi relative): libertatea credinţei. Asta a fost pronia lui Dumnezeu, şi la asta aş vrea să încurajez pe toţi fraţii şi pe toate surorile mele întru Domnul.
Chiar cred că vine o clipă în istorie (când? — nu ştiu…), când va veni un «ori-ori»: Ori cu Dumnezeu, ori… ce vrei. De ce îndrăznesc să spun «cred»? Mă întemeiez pe cuvântul lui Hristos din Apocalipsă, când spune la sfârşitul Apocalipsei: «Cine nedreptăţeşte mai nedreptăţească încă, cine spurcă mai spurce încă, cine lucrează dreptatea mai lucreze dreptatea, cine se sfinţeşte, mai sfinţească-se. Căci iată Eu viu degrab, şi răsplata Mea este în mâna Mea, să dau fiecăruia precum şi-a ales».1
* * *
în încheierea cuvântului îmi cere Preasfinţitul să vă spun cine este Părintele Sofronie şi Cuviosul Awa Siluan, despre care a pomenit Preasfinţitul la început.
Părintele Sofronie este un om care s-a născut în Rusia în veacul trecut, care a scăpat la Revoluţie şi a ajuns în Franţa. Era pictor, dar avea căutarea rugăciunii, care l-a
36
dus să devină călugăr, în 1925, la Muntele Athos în mănăstirea unde era la Muntele Athos a întâlnit pe un om simplu, cu două ierni la şcoală, într-un sat din Rusia Ţaristă, mult mai bătrân ca Părintele Sofronie — numele lui călugăresc era Siluan. Şi în acest Siluan a găsit un om de această cultură a cuvântului, cultura duhului. Un om simplu, cu puţină şcoală, dar cu atâta trăire în duh, încât în trăirea lui a putut să dea nişte cuvinte care sunt asemănătoare cu cele ale Apostolului şi Evanghelistului Ioan de Dumnezeu Cuvântătorul.
Vă spun doar un cuvânt despre el. A trăit o rugăciune foarte înflăcărată, o pocăinţă foarte înflăcărată, în care, cu toată intensitatea pocăinţei, nu-şi găsea calea către Dumnezeu, către mântuire. Şi într-o clipă, cea mai tragică a vieţii lui, când a întrebat pe Dumnezeu, pe Hristos, de ce nu poate să scape de dracii care-l împresurau în ispitele lui, a primit cuvântuclass="underline" «Cei mândri suferă de draci». La care reacţia Sfântului Siluan a fost: «Doamne, Tu eşti milostiv. Sufletul meu Te-a cunoscut. Spune Tu cum să fac să mă smeresc». Şi a primit cuvântul acesta înfricoşat şi minunat: «Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!» Cuvânt pe care sfântul a ştiut cum să-l trăiască.
Spuneam că Dumnezeu cunoaşte făptura Sa, ştie din ce-i plăzmuit omul, ştie clipa în care pcate spune un anume cuvânt spre mântuire Şi Siluan l-a trăit deplin. Cum l-a trăit? S-a smerit, osândindu-se în iadul în care trăia şi din care nu putea să iasă. Dar partea cea mai importantă a cuvântului este a doua: «Nu deznădăjdui».
Din spusele aceluiaşi Siluan înţelegem că el a văzut şi a înţeles în cuvântul lui Dumnezeu o foarte neexp/icilă făgăduinţă. N-a spus decât:,Nu deznădăjduit nu i-a dat informaţie Cuvântul lui Dumnezeu nu e informaţie. Dar a fost destulă împărtăşire pentru Sfântul Siluan ca să ştie că se ascundea, taina mântuirii lui din acel iad pe care-l trăia concret, zilnic. Şi, cum mărturiseşte Sfântul în scrierile lui: «De-abia am început să fac precum m-a învăţat Domnul, şi mintea mea s-a curăţit, şi Duhul mărturisea despre mântuire» $i a aflat mântuirea. Şi de câte ori se vedea lipsit de har, ştia cum să afle harul lui Dumnezeu din nou, ştia să se «osândească», să se smerească până în iad, fără a deznădăjdui, şi în asta să afle imediat mântuirea lui Dumnezeu