66
A fost nevoie ca Dumnezeu, Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, Cel care a vorbit Însuşi cu Moisi, Cel care a scris cu degetul Lui Legea în lespezi de piatră, să vină însuşi ca om, însuşi să trăiască acea Lege şi însuşi s-o dezvăluie în învăţătura Lui Şi mă refer la cuvintele Mântuitorului din Propovăduirea de pe Munte,1 cuvintele acelea: «Dar Eu zic vouă», reiau Legea Vechiului Legământ: «Scris este să nu faci asta şi asta»… «Dar Eu zic vouă că: Dacă în inimi/e voastre…»
Ce înseamnă? Care-i diferenţa între «Să nu faceţi» şi «Dacă în inimile voastre»9 «Să nu facem» este starea morală a omului. Este scris să nu omori, să nu ucizi. Legea asta protejează pe aproapele meu de mâinile mele ucigaşe. Dar când Mântuitorul zice: «Dar Eu zic vouă că: Dacă în inima ta ai urât pe fratele tău, în inima ta l-ai ucis», ce face această «Lege» a Noului Legământ, pe care Hristos avea să-l pecetluiască nu cu sânge de dobitoace, cum erau jertfele sângeroase ale Vechiului Testament, ci Legământul cel Nou avea să fie pecetluit cu însuşi Sângele Lui cel Dumnezeiesc, Sânge pe care împreună cu Trupul Lui ni l-a dat nouă spre împărtăşire, în Trup şi Sânge, aşa cum suntem şi noi trup şi sânge? (Ne-a dat hrană duhovnicească, hrană dumnezeiască, maniiă şi putere pentru acel drum spre vecinicie.) Legiuitorul cel nou, legea cea nouă — dacă o mai putem numi o lege — ce ne învaţă? Dacă în inima ta, de exemplu, ai urât pe fratele tău, în inima ta l-ai şi ucis. Pentru Moisi şi pentru Legea şi conştiinţa omului era — şi, din nefericire, rămâne — destul ca omul să nu facă prostii prea mari. E destul ca un om să nu pună mâna pe cuţit şi să junghie pe aproapele, ca noi să zicem: Omul acesta este un om moral, n-a omorât pe nimeni.
Matei. cap. 5
Pentru Hristos insă nu este destul Fiindcă Hristos când se uită la tine nu se gândeşte la aproapele tău. Fiindcă numele de listis, pe care şi l-a luat, înseamnă «Dumnezeu Mântuitorul» — Evanghelia Sfântului Matei descoperă, atunci când îngerul îi spune lui Iosif: «Să-i dai numele de lisus, fiindcă acela, Pruncul care se va naşte din Sfânta Fecioară, va mântui poporul Său»1 — de la cine? De la păcatele sale proprii. Când Hristos se uită la tine, la tine se gândeşte, nu la aproapele. Pentru aceea, când Hristos se uită la tine, nu-i este destul să vadă că nu ai omorât pe aproapele tău, că poate strângând din pumni şi scrâşnind din dinţi ai reţinut — din cauza legii morale sau din vreo frică socială sau altele — ai reţinut mâini ucigaşe de la o ucidere de frate. Pentru Hristos, Cel Care ne-a făcut în chipul Său şi în asemănarea Sa, nu e destul. El se uită la tine şi vede oglindindu-se, dar întunecat, chipul dumnezeiesc.
Dumnezeu nu scrâşneşte din dinţi ca să nu omoare, Dumnezeu se îndulceşte în a fi bun, nu în a omorî Hristos, cum zic unele din rugăciunile noastre, «cu uşurinţă» a purtat pe Cruce păcatele noastre. «Fără de mâhnire», zice altă rugăciune, a purtat păcatele noastre, ale noastre, în suferinţele trupului Lui pe Cruce. Iadul nostru l-a cunoscut, că pentru El iad nu era. Dovadă e că iadul nici o clipă nu a rezistat la străfulgerarea Dumnezeirii Lui. Şi înviind a treia zi din groapa în care îl închisesem noi, a făcut cale de scăpare prin moarte, prin iad, — pentru toţi cei care vor să creadă în El — inclusiv cei ce au bătut piroanele, sau care strigau: «Răstigneşte-1, răstigneşte-1!»2 — dacă în ei se află duh de pocăinţă, adică de întoarcere, duh care de la răutate şi vrajbă se întoarce la credinţă, aşa cum sutaşul a
68
spus la Cruce «Cu adevărat acesta Fiul lui Dumnezeu era „' Dacă omul ajunge la credinţa aceasta şi trece peste starea lui de „tărie de cerbice“, de îndărătnicie, dacă nesfârşita bunătate a lui Dumnezeu îi t(>i>este cât de cât inima, atunci şi acel om aude ce-a auzit tâlharul pe cruce, tâlharul cel înţelept.
De ce-l numim înţelept, că tâlhar a fost până la moarte9 Şi în ultima clipă pe cruce, văzând în faţa lui un nevinovat răstignit împreună cu el, se pocăieşte; ceva în străfundurile cugetului lui îi zice ce avea el să răspundă „colegului“ lui din tâlhărie care a spus „Dacă erai Fiul lui Dumnezeu, puteai să te mântuieşti pe tine şi pe noi“. Adică cum înţelege omul „Puteai să te dai jos de pe Cruce şi să ne scoţi şi pe noi“, ceea ce ziceau, bârfind, şi Fariseii, şi cărturarii, şi toţi cei care îl puseseră pe Cruce. Şi s-a răzvrătit, cu sfânt răzvrăt, în străfundurile celui de-al doilea tâlhar cuvântul de pocăinţă, care se zămislise în el, şi s-a născut un cuvânt de mărturisire „Cum nu ţi-e ruşine, frate, să spui acestea9 Că noi, dacă suntem răstigniţi, primim dreaptă răsplată pentru faptele noastre. Adică toată viaţa am ucis, toată viaţa am răpit de la oameni; nu este drept oare ca acuma oamenii, societatea asta pe care am stricat-o, să se răzbune pe noi şi să ne răpească viaţa noastră, precum am răpit şi noi multe altele9 Dar omul acesta nu a făcut nimica rău“.2
Mi-a venit mai de mult timp gânduclass="underline" Ştia tâlharul cine era Iisus? Atunci, dacă ştia, de ce nu s-a oprit din tâlhărie până la cruce9 Cine ştie! Nu zic că gândul meu este absolut Dar mi-a venit şi gândul că poate nu ştia. Poate ştia că-i un om bun, un om care face lucruri bune, dar poate încă nu-l impresionase bunătatea Lui, aşa cum şi noi vedem oameni buni, şi-i lăsăm să trăiască, şi noi continuăm cu rele. Dar când a văzut pe acel om bun pus pe nedrept pe cruce, când L-a văzut bârfit de „colegul“ lui cu minciună aşa de urâcioasă, mă gândesc că acest „răzvrăt“ pe care l-am numit sfânt, care s-a zămislit în el, i-a născut un cuvânt de spovedanie (că noi cu adevărat primim lucrul de care suntem vrednici), poate că s-a întâmplat şi în el ceea ce se întâmplă în orice act de spovedanie sinceră şi din străfundul fiinţei, că s-a umplut de Duh Sfânt, de har S-a umplut de înţelegere şi a înţeles că nu era numai un om drept, şi a putut să dea drumul la un alt strigăt, ce s-a născut, fără să se zămislească în el, decât atuncea când a spus cuvântul de pocăinţă, că „Acesta este om drept“ Poate de-abia atuncea a înţeles că era Fiul lui Dumnezeu, poate de-abia atuncea şi-a amintit că auzise cuvântul acesta, şi şi-a dat seama ce înseamnă, în puterea Lui, //// al lui Dumnezeu Adică acesta, smeritul om pe care-l văd, este Dumnezeu. Şi a strigat „Pomeneşte-mă, Doamne, şi pe mine când vei veni intru împărăţia Ta“.1
Ce ştia el, în zilele acelea, când şi cum va veni Acela, Care era să moară în câteva ceasuri, „întru împărăţia Lui“9 Nici Ucenicii nu ştiau asta. Cu câteva zile înainte vorbise Mântuitorul de Patimi şi de înviere, şi Ucenicii, care cunoşteau Scripturile, şi-L cunoşteau pe Dascălul lor de trei ani şi mai bine, nu ştiau ce înseamnă învierea şi nu îndrăzneau să-L întrebe, cum spune una din Evanghelii. Ce putea să ştie tâlharul, când va veni întru împărăţia Lui? Doar că, „atuncea când vei veni întru împărăţia Ta, pomeneşte-mă. Doamne, şi pe mine“ strigăt, sau mai bine zis şoaptă de pocăinţă. Unul din Troparele din Joia Mare spune: „Un mic cuvânt a spus
70
tâlharul pe cruce, dar mare credinţă a aflat“ lată, o şoaptă l-a mântuit Şoapta aceasta era strigăt de pocăinţă.
Răspunsul lui Hristos Dumnezeu9 „Cu adevărat astăzi vei fi cu Mine în Rai“.1 Astăzi. Omul se pocăieşte când se pocăieşte sincer, nu se gândeşte că aşa de repede, dar e gata să rabde, cum spune unul din Psalmi. „Răbdând am răbdat pre Domnul, şi au venit la mine“ Şi când Dumnezeu răspunde omului, întotdeauna omului i se pare că este repede, şi este repede, mai repede decât credem, chiar dacă — cum spune Mântuitorul prin altă cuvântare — „îndelung îngăduie“, sau „îndelung rabdă“ pe acel om.
Viaţa pocăinţei noastre nu este o „îmbunătăţire“, nu este vorba de societate, de vreo consideraţie omenească, istorică, seculară de orice chip Astăzi aş vrea să trezesc în inimile şi în sufletele fraţilor mei creştini şi surorilor adevărata dimensiune a pocăinţei începem cu moralitate — dar ceea ce căutăm noi şi ceea ce trebuie să căutăm este ceea ce strigă inimile noastre dintru începutul zămislirii noastre în lumea asta Viaţă! Pocăinţa este întoarcere de la moarte la viaţă. Pocăinţa începe numai în măsura în care avem harul Duhului Sfânt, fiindcă omul, fiind în întuneric şi necunoscând lumină, nu ştie ce este lumina, dar nici întunericul Numai în măsura în care lumina harului deschide înţelegerea inimii omului, prin viziunea asta, fie ea viziune în sensul deplin al cuvântului, fie ea o înţelegere mai tăinuită, dar totuşi un fel de „viziune“, numai în măsura acestei viziuni omul este în stare să vadă întâi întunericul, întunericul în care zace. Numai văzând diferenţa între lumina adevărată şi întuneric putem să vedem cât zăcem în întuneric.