Aş vrea să fac aici o mică paranteză. Nu mă refer atâta la cuvântul mai popularizat — cât de frumos şi de înduioşător este el, şi de înalt pentru înţelegerea poporului, de exemplu colindele frumoase pe care le avem pentru Crăciun şi alte lucruri din datinile noastre populare; mă refer nu la ele, cât de frumoase sunt în felul lor, ci mă refer specific Ia ceea ce este sută la sută, integral, cu adevărat Biserică, cuvântul de rugăciune, cuvântul Sfinţilor noştri Părinţi, care nu este altul decât firul cuvântului care este Cuvântul lui Dumnezeu, însuşi Iisus, însuşi Hristos pe Care l-am primit prin Apostoli, prin Părinţii Apostolici, prin Părinţii care au cunoscut pe acei Părinţi Apostolici şi aşa mai departe, până la duhovnicul tău.
Nu ştiu dacă aş putea să dau în puţine cuvinte acuma, ca să ilustrez mai mult, ce este calea pocăinţei. Nu Ştiu dacă aţi băgat de seamă, mai în toate Liturghiile se cântă ceea ce numim Fericirile. Cele nouă Fericiri sunt tot atâtea trepte către desăvârşire. Fericirile sunt calea pocăinţei şi nădăjduiesc că, în puţine cuvinte, voi putea să dezvălui lucrul acesta înainte să încep, voi spune Vedeţi că deşi pocăinţa este o cale pe care o numim anevoioasă, este calea cea strâmtă, este poarta cea îngustă, este cu răstignire şi cu durere; dar este caracteristic de Biserică, care nu vrea să
76
dea hrană închipuirilor noastre, să vorbească într-un limbaj foarte modest de fericire, şi singurul lucru pe care-l putem spune la concret din lucrurile duhovniceşti sunt efectele de multe ori dureroase ale vieţii noastre de zi cu zi. Vreau să zic că precum, dacă luăm chipul naşterii, mama naşte în durere, pruncul se naşte plângând. Dar ce vedem noi este nu atâta durerea şi plânsul, cât bucuria naşterii, cum spune Mântuitorul că: "Om s-a născut în lume"1 Naşterea în duh, fiindcă este în duh, nu se vede omului din trup, dar în trup simţim durerile, şi despre asta putem vorbi la concret: tot restul ar stârni în noi o închipuire care ne-ar rătăci privirea de la calea cea dreaptă pe care o vizăm şi spre care mergem.
Este cu neputinţă a descrie cele sfinte. Sfântul Pavel a văzut al treilea cer şi a spus că sunt lucruri pe care limba noastră nu le poate exprima. Dar dacă omul care se pocăieşte nu este cel de alături de tine, ale cărui suferinţe şi lacrămi vezi, şi se pot descrie, ci dacă eşti tu, apăi cu suferinţele şi cu lacrămile o să cunoşti o tainică bucurie, o tainică îndulcire, dar aşa mare, chiar când e tainică, că nici tu nu observi; dar nici tu n-ai să vrei să te lepezi de dureri şi de lacrămi, fiindcă simţi în sinea ta că ceva sfânt se întâmplă. Şi deci cel care trăieşte pocăinţa, deşi cunoaşte şi vorbeşte de lacrămi şi de durere, ceea ce el trăieşte mai puternic şi mai cu adevărat este o bucurie, o nădejde nesfârşită, o însuflare a Duhului Stânt care-i dă putere să treacă, aşa precum şi maica, când naşte, în multă nădejde trece prin acele dureri, ştiind că va avea bucuria de a ţine în ziua aceea un copil în braţe Aşa că zic: noi, modernii, năpăstuiţi cu o educaţie şi o cultură intelectuală analitică, nu mai vedem decât analitic ce ni se pune pe hârtie, dar nu mai avem destulă intuiţie să presimţim ce se ascunde în urma cuvintelor, şi atuncea rămânem poticniţi de un oarecare dolorism, o atitudine oarecum bolnăvicioasă aş zice. In ioc să presimţim, în intuiţie, nădejdea aceasta, aşa cum mama aşteaptă să ţină un prunc în braţe, într-un ceas, sau cât o trece prin durerile acelea, în loc să avem şi noi nădejdea asta, ne poticnim şi rămânem la acele închipuiri care sunt singurele care pot fi descrise
Mântuitorul descrie călătoria diferitelor trepte ale pocăinţei ca fiind fericiri. Că asta si este. Noi toţi căutăm fericirea şi nici unul dintre noi — nici noi, nici strămoşii noştri — nu am ştiut s-o găsim până nu a venit însuşi Dumnezeu, întrupat în firea omului, ca să ne arate — iarăşi un paradox de nedescris — cum spune Troparul pe care îl cântăm în fiecare Utrenie de Duminică: "Căci iată a venit prin Cruce bucurie la toată lumea " Bucuria aceasta este de presimţit — şi într-o zi de gustat. Slava Golgothei! Mielul lui Dumnezeu, Care "fără de durere", "fără de mâhnire" a trăit pocăinţa noastră până la moarte, până la iad! Dar iadul ce-a putut9 N-a putut decât să nască înviere, şi El s-a făcut, cum spune Pavel, "întâiul născut din morţi".' Şi ne-a creat drum prin întunericul morţii către viaţă vecinică şi bucurie pe care "nimeni nu o poate lua de la noi".2 Şi calea pe care ne-a arătat-o este calea Fericirilor Dar paradox este fericirea dumnezeiască în viaţa aceasta, paradox pe care îl vom înţelege când vom trăi fericirea într-o măsură, şi într-o mai maie măsură în desăvârşirea noastră în veacul care vine
fericiţi cei săraci cu duhul, că acelora este împărăţia Cerurilor Cum pot fi fericiţi cei săraci cu duhul9 Noi nu ştim ce este sărăcia cu duhul Ce, fericiţi cei proşti, că nu aştepţi mult de la ei1' Că uşor se vor mântui.
78
că-s proşti şi nu înţeleg mai mult'7 Nu E un paradox Fericiţi cei săraci cu duhul, nu cu mintea, ci cu duhul, că a lor este — tocmai împărăţia duhovnicească Paradox dumnezeiesc.
Care este deci paradoxul9 Mărturiseşte tot Vechiul Legământ, ca să nu mai vorbesc de Noul Legământ, că nimenea, dar nimenea este drept înaintea lui Dumnezeu, nimenea a găsit sfinţenia, nimenea a găsit slava lui Dumnezeu, nici viaţă vecinică, toţi suntem robi morţii. Dar iată că în fiecare din noi trăieşte un bogătaş. A, că eu am educaţie, că eu sunt mai bun decât celălalt, mai frumos decât cineva, mai nu ştiu ce decât altul. Şi aşa, comparându-ne şi înmagazinând tot felul de cunoştinţe, elemente materiale, bani, începem să ne fălim cu câte una, cu câte alta, şi aş zice că mai periculos decât toate sunt agonisirile intelectuale, care ne fac să credem că suntem mai înalţi decât semenii noştri sau, pe drept cuvânt, mai înalţi decât fuseserăm înaintea agonisirilor.
Dar în faţa vieţii vecinice ce este toată agoniseala noastră9 Dacă vine harul, vezi că este nimicnicie; în faţa frumuseţii pe care ne-o chezăşuieşte Dumnezeu asta devine ca o urâciune care pustieşte. Pustieşte cum? Prin mândria ce o naşte în noi şi care ne face tari de cerhice, şi nu mai intră harul lui Dumnezeu în aşa o inimă. Şi atuncea — fericiţi cei săraci cu duhul.
Cine sunt cei săraci cu duhul? Cei pe care harul i-a trezit şi văd că, fie că sunt cel mai mare din lumea aceasta, sau cel mai mic, dar sunt rob morţii, nimic nu am Şi vede cu groază moartea care-i stă înainte, şi că nu poate intra în împărăţia Cerurilor, şi că nu poate dobândi viaţă vecinică. Şi de ce e fericit acela9 Fiindcă acela este duhul care poate să primească cuvânt de la Dumnezeu "Veniţi către Mine, cei împovăraţi, că Eu vă voi da odihnă"' Aceştia, cei săraci, sunt oamenii pe care-i poţi îmbogăţi. Bogătaşii spun: Stai că am! — "Şi păcatul lor rămâne "2
Vine un tânăr la Hristos şi-i spune: "Doamne, ce să fac ca să moştenesc viaţa vecinică9"3 Zici că are o sărăcie de duh, adică caută: "Cu ce să mă mai îmbogăţesc9 Că iată îmi lipseşte ceva". Mântuitorul zice: "Păi, cunoşti poruncile — să nu faci asta, să nu faci aia…" Şi-i zice: "Toate acestea le-am păzit din tinereţe". Deja este o bogăţie, dar iată că se dezvăluie o sărăcie în eclass="underline" "Doamne, ce altceva îmi mai lipseşte9" O sărăcie Aicea Hristos poate să-i dezvăluie un cuvânt mai înalt: "Dacă vrei să fii desăvârşit, atuncea vinde-ţi bogăţiile cele pământeşti şi" — uitaţi-vă, făgăduinţă] — "bogăţie şi comoară vei avea în ceruri; şi hai, urmează Mie!" Dar n-a putut. Nu prima bogăţie l-a poticnit, bogăţia lui morală, că "acestea le-am ţinut din tinereţile mele", asta nu l-a păcălit; că simţea că-i lipseşte încă ceva. De ce? Agonisirea morală l-a pus într-o stare apropiată de har, în care harul putea să-i dezvăluie "încă ceva îmi lipseşte, încă ceva…" Dar iată că bogăţia materială l-a poticnit şi din cauza acelei bogăţii a plecat mâhnit. Nu avea de gând să vândă toate şi să dea săracilor, şi să urmeze celor doisprezece "desculţi" care îl urmau pe Hristos, şi să primească bogăţia cea cerească. Şi Mântuitorul cu mâhnire zice: Vai cât de greu se vor mântui cei bogaţi!