Şi iarăşi atrag atenţia: Noi toţi suntem oameni cultivaţi, şi mai rău riscă să ne facă bogăţia intelectuală. Dar mai este şi harul lui Dumnezeu. Atunci când au întrebat Apostolii, uimiţi "Dar cine se va putea mântui?",
80
Hristos a spus: "Ceea ce este cu neputinţă pentru om este cu putinţă lui Dumnezeul Şi către această putinţă nădăjduieşte neputinţa noastră. Şi neputinţa noastră nu putem decât s-o punem în rugăciune "Doamne miluieşte, Doamne deschide-mi calea, Doamne nu mă lăsa în ce sunt!" Dar atuncea când îmi voi da seama, cât de cât, de sărăcia mea adevărată, în faţa bogăţiilor duhovniceşti, atunci acest "Doamne!" va deveni un strigăt puternic care va înclina urechea lui Dumnezeu, şi iată făgăduinţa: "A ta este deja" — încă potenţial, zic eu acuma, dar deja — "Împărăţia Cerurilor".
De ce zic potenţial şi de ce zic deja? Păi uite că a început calea. Ce face săracul când vede că n-are0 Ce zice Troparul Bisericii noastre9 "Cămara Ta o văd, împodobită, dar îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa. Luminează dar haina sufletului meu. " Şi atuncea începe o rugăciune puternică, o rugăciune cu lacrămi, în care plângerile noastre, ca strigătul cel al şoaptei tâlharului de pe cruce, înclină urechea lui Dumnezeu spre mângâiere, şi o tainică mângâiere se naşte în sufletul nostru. Apăi nu asta-i a doua fericire.
Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia1 Şi iată că am ajuns pe o altă treaptă, că am început să dobândim o tainică mângâiere, dar o mângâiere din ce în ce mai simţită, care duce la o dorinţă ca şi a lui Petru pe Muntele Schimbării la Faţă, "să rămânem aicea, să facem trei corturi, pentru Moisi, pentru Tine şi pentru Ilie". Vrei să rămâi în harul lui Dumnezeu, nu vrei să te mai întorci în ale lumii ăsteia, vrei să cultivi de-acum încolo toate cele dumnezeieşti.
Aicea de multe ori, multe suflete trecând prin clipa asta părăsesc lumea şi devin călugări şi călugăriţe. pustnici, şi se îndepărtează de lume Nu toţi au nevoie de aceasta, nu toţi sunt chemaţi la aceasta; dar calea asta trebuie s-o străbatem toţi, lepădarea asta a lumii Atuncea nu te mai interesează lumea asta, nici să primeşti fală de la oameni, că toţi mor — şi eu mor; nu te supără dacă primeşti jignire sau înjosire de la oameni, fiindcă şi ei mor — şi eu mor. Dar Dumnezeu ce crede de mine? Dar Dumnezeu cum mă vede? Dar eu cum pot să ajung la starea aceea mai dumnezeiască? Şi rămâi neclintit şi în slavă, şi în ocară, aşa cum şi Hristos era neclintit când învia pe Lazăr din morţi, sau când era scuipat înainte să fie pus pe Cruce. Sfântul loan Scărarul arată că starea aceasta, când eşti neclintit şi-n slavă şi-n ocară, nevoitorii au descoperit-o ca numindu-se blândeţe.
Dar am ajuns la a treia Fericire: Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul, zice Mântuitorul. Ce pământ, care pământ? Că vedem că cei fioroşi se sfâşie unii pe alţii ca să moştenească pământul, ca să moştenească mai mult pământ, ca să aibă, ca să domnească, ca să împărătească. Şi nouă ne porunceşte Mântuitorul să fim blânzi. Cât despre pământul văzut, nu ştiu ce va fi cu el; dar văd un lucru: că cei violenţi, "bărbaţii sângiurilor", cum zice Psalmul,2 nu vor moşteni, ci se vor sfâşia unul pe altul până vor veni zilele, pe care Dumnezeu "le va scurta", fiindcă nici un trup nu se va mai putea mântui dacă nu le scurtează Dumnezeu. Dar pământul, îl putem înţelege cel puţin în două feluri: Pământul care sunt eu, pământul, şi mă moştenesc pe mine, adică devin posesor al acestui pământ care sunt eu. Şi putem să gândim şi pământul făgăduinţei, care este una din numirile împărăţiei Cerurilor. Numim pe Hristos cu
82
cuvântul "Pământul celor vii; " asta este una din numirile lui Hristos şi, în orice caz, pe acel Pământ îl vom moşteni.
Spune Hristos undeva "Căutaţi întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui".1 lată că prin blândeţe moştenim un "pământ", un pământ vecinie, unde, spune Sfântul Petru, "împărăteşte dreptatea".2 Dar dreptatea lui Dumnezeu ce este? Dreptatea lui Dumnezeu: îl vedem întâi pe Hristos răstignit pe Cruce pentru păcatele noastre — păi asta dreptate este? Asta este dreptate a lui Dumnezeu? Şi văzând acest lucru, trăindu-1, îmi amintesc că spunea Părintele Sofronie: "Am rămas trăsnit de chipul lui Hristos, Care cinci mii de ani după căderea lui Adam urca pe Golgotha ca să sfâşie zapisul "cel scris împotriva noastră". Şi l-a sfâşiat. Şi aşa se "îmbată" omul de frumuseţea dreptăţii lui Dumnezeu, că însuşi vrea să se dea, aşa cum S-a dat Fiul lui Dumnezeu, până la moarte dacă poate, dacă harul îi dă putere, cum a dat Mucenicilor.
Fericiţi cei ce flămânzesc si însetoşază de dreptate, că aceia se vor sătura. Că dreptatea într-adevăr satură. Dreptatea omenească, "ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte", nu îmbogăţeşte, nu satură. Dar dreptatea lui Dumnezeu într-adevăr te umple. Şi plin fiind, şi împlinit văzându-te, şi deja văzând în faţa ochilor ceva din tainele împărăţiei, îţi aminteşte viaţa dimprejurul tău că nu toţi cunosc această dreptate. Şi când te nedreptăţeşte cineva — aşa cum era un om care blestema pe David Prorocul, şi David zice slugilor sale care voiau să-l omoare, că blestema pe rege: "Lasă-l, dacă Dumnezeu a pus în inima lui să mă blesteme, să mă blesteme".3 Şi aşa, cel care s-a umplut de dreptatea lui Dumnezeu începe să-i pară rău de semenii lui care încă nu au cunoscut dulceaţa asta, slava asta Şi se umple de milă pentru cei care nu au cunoscut ce i s-a dat lui să cunoască. Şi umplându-se de milă, ca şi David atunci, şi ca mulţi sfinţi, va revărsa milă acolo unde este el însuşi atacat de silnicia şi de urâciunea răutăţii omului.
Şi zice Mântuitorul, Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui. Fiindcă spunem noi, în Tatăl Nostru, "Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri". Şi iată că dacă noi nu putem să nu păcătuim, dacă noi nu putem să nu fim copii ai iadului, Dumnezeu ne-a pus o cheie mică şi uşor de mânuit, pentru a ne mântui. Că Mântuitorul spune: "Dacă voi iertaţi păcatele semenilor, şi Tatăl vostru va ierta vouă; dar dacă voi nu iertaţi, nici Tatăl vostru nu va ierta vouă".1 Şi iată cum putem să facem ca păcate de neiertat să se ierte nouă. "Forţăm" pe Dumnezeu, Cel cu neputinţă de forţat; noi, neputincioşii, putem forţa pe Atotputernicul prin ascultarea cuvântului Lui, Care se lasă forţat, pentru milă, de către oameni, ca la judecată să poată zice: "Dacă tu, omule, ai iertat fratelui tău un dinar, Eu mii de talanţi îţi voi ierta!" Cum vedem, în altă pildă a Mântuitorului,2 pe unul care datora mult împăratului, şi l-a iertat împăratul; şi altul care îi datora aceluia foarte puţin, dar el n-a vrut să-l ierte. Şi s-a mâhnit împăratul şi la judecată l-a dat "chinuitorilor până va plăti cel din urmă talant pe care-l datora".
Dar putem să scăpăm de chinuri, putem să scăpăm înţelegând că, dacă avem mila aceasta — pe care trebuie s-o cultivăm — şi vedem pe aproapele nostru păcătuind, păi ştim ce este păcatul, fiindcă pe noi ne îngreuiază păcatul Şi dacă ne amintim că şi aproapele meu e un păcătos ca
84
mine — apăi şi eu vreau să fiu iertat — hai să iert şi eu acelui păcătos. Şi fac o rugăciune de iertare şi cer Domnului: "Pune în inima mea adevărată iertare!" Şi Dumnezeu mie îmi iartă multe păcate.
Fericiţi cei milostivi, că aceia se vcr milui. Mila aceasta care, miluindu-se, ajunge la cunoştinţa milei lui Dumnezeu, nu mai are nevoie cu adevărat de nimica pământesc, ci gândeşte din ce în ce mai mult cum spune Sf. Paveclass="underline" Gândeşte sau cugetă din ce în ce mai mult cele de sus, caută din ce în ce mai mult cele de sus, şi inima lui i se curăţeşte de patimile care sunt legate de ale lumii acesteia.
Ce este o patimă.? lată ce este o patimă: Patima este un dor nesfârşit pe care noi 3 punem la ceva foarte sfârşit Să zicem, pofta de mâncare. Mântuitorul în pustie a fost ispitit de diavol după ce a postit patruzeci de zile: "Spune un cuvânt peste pietrele acestea şi poţi din ele să scop pâine, dacă eşti Fiul lui Dumnezeu".2 Şi Mântuitorul arată: "Scris este că nu numai din pâine va trăi omul, ci din fiecare cuvânt care purcede din gura lui Dumnezeu".3 Adică cuvântul care purcede din gura lui Dumnezeu este hrană? Este ca pâinea? Atunci înseamnă că lăcomia de mâncare este până la urmă o foame de cuvântul lui Dumnezeu; şi noi, netr&nd cuvântul lui Dumnezeu, ne lăsăm duşi, nu de foame — că lacomul nu mai are foame, deja stomacul zice: "Destul, nu mai pot, sunt îngreuiat;" dar el are plăcere de a mânca. Asta-i lăcomia — plăcere. Plăcerea mai vrea. Pântecele nu mai vrea.