Dacă la orice treaptă pierdem viziunea sărăciei noastre şi ne îmbătăm de ce avem, acolo ne-am oprit, şi oprindu-ne, şi de acolo cădem, şi se va lua de la noi şi ceea ce încă nu avem, şi ceea ce credem că avem.1
Dacă prima treaptă, prima Fericire, adică smerenia aceasta — acest realism duhovnicesc este primul element a ceea ce numim smerenie — dacă smerenia s-a dus, toate treptele cad dintr-o dată, de la orişice treaptă am fi. Dacă pierdem prima Fericire, totul cade ca un castel de nisip şi se prăbuşeşte. Deci este nevoie de smerenie — şi de asta, să ştiţi, cultivă toţi Părinţii noştri, toată Tradiţia Bisericii noastre, mai întâi de toate smerenia, ca fiind cimentul acestei zidiri, fără de care nimic nu ţine împreună.
Pocăinţa deci este un lucru — dacă-l înţelegeţi aşa cum am încercat să-l expun — de o frumuseţe aşa de deosebită, aşa de mare, că în însuflarea lor dumnezeiască Părinţii o numeau ştiinţa ştiinţelor şi arta artelor Şi într-adevăr este ştiinţă, şi într-adevăr este artă. Ce e arta9 Este creativitate. Aicea omul în voinţa lui se naşte pe sine întru vecinicie. In voinţa lui îşi devine părinte, îşi
90
devine tată, lui însuşi, prin harul dumnezeiesc, care har are puterea de a naşte. Aşadar, prin voinţa pe care omul o dă lui Dumnezeu, adică: "Vreau, Doamne!", prin voinţa asta se naşte pe sine însuşi ca tată. Şi prin durerile prin care trece îşi devine, îndrăznesc să spun, maică sieşi. Fiindcă în dureri se naşte pe sine întru vecinicie.
Calea asta deci, este adevărata creativitate, este creaţia unui dumnezeu după har. Omul, chipul şi, când ajunge la ea, asemănarea lui Dumnezeu, nu este altceva decât un dumnezeu. Părintele nostru duhovnic, Părintele Sofronie, care prin profesie fusese artist, pictor, mai ales portretist, spunea că Dumnezeu în om îşi face autoportretul.
Nesfârşit de mare este slava acestui cuvânt, pocăinţă. Să nu-l mai lăsaţi să fie "cenuşăreasă"! Să fie de astăzi ceasul proslăvirii acestei cenuşărese. Aceasta este creaţia adevărată a omului, aceasta este ştiinţa cea cu adevărat a omului, nu ştiinţă a elementelor profane, cu care se pot compara oarecum, dar nicicum nu se compară, tot ce este cultură omenească, artă, ştiinţă. Filosofie este încă un cuvânt. Filosofii străvechi, Greci, nu erau numai nişte gânditori în abstract, ca modernii. Erau oameni care trebuiau să arate prin trăirea lor că gândul lor era adevărat. Şi dacă trăirea lor dovedea că merge, că se poate înfăptui gândirea lor, apoi însemna că filosofia lor era adevărată Şi precum şi toate celelalte filosofii şi religii nu au putut dobândi desăvârşirea, desăvârşirea filosofiilor greceşti a fost în acel altar pe care l-a găsit Sf. Pavel la Atena, altar consacrat Dumnezeului Necunoscut.1
Desăvârşirea filosofiei şi gândirii omeneşti ajunge să cunoască că "Nimic nu cunosc". Socrate a zis: "Una ştiu, că nimica nu ştiu". Ev oT5a, 6'xi u.r)8ev oî5a. Şi asta este desăvârşirea a tot ce e pământesc. Atunci, sărăcia duhului, că "nimica nu ştiu". Atunci poate veni Dumnezeu cu cuvântul Lui, şi a venit Sfântul Pavel cu cuvântul dumnezeiesc la Atena. De bine de rău l-au primit, că erau încă în mândreţele lor de filosofi Dar s-a găsit un Dionisie, şi poate încă unul-doi, care au lucrat la luminarea poporului Grec. Dar Părinţii noştri, poate mai ales în vremea Sfântului Vasilie cel Mare, şi aceia care erau încă mulţi dintre ei păgâni convertiţi la Ortodoxie, la creştinism, botezaţi întru creştinism, care cunoşteau toată cultura antică greacă şi slavele filosofiei şi aşa mai departe, au recunoscut în viaţa nevoinţei creştine pe care am descris-o acum — Fericirile şi calea către vecinicie — singura adevărată filosofie Aceasta este cea mai înaltă gândire, dar singura şi vrednică de om, şi singura pe care omul o poate înfăptui şi în istoria asta şi în vecinicie. Nici o altă filosofie nu a putut fi înfăptuită, nici în istoria asta, în desăvârşire, darămite în vecinicie Şi atuncea calea pocăinţei, cenuşăreasa noastră, este ştiinţa ştiinţelor, dar adevărata ştiinţă.
Dacă citiţi în Filocalii şi în alte cărţi, o să vedeţi până la ce amănunt au ştiut să desluşească Sfinţii Părinţi unde începe păcatul şi unde sfârşeşte, unde este lucrarea omenească şi de unde începe harul dumnezeiesc. Este adevărată ştiinţă, şi ştiinţă exactă, dar ştiinţa vecinie iei, nu a lucrurilor pământeşti trecătoare. Dar când zic pământesc şi trecător — nu vreau să zic doar că "azi trăiesc şi mâine mor: " pământesc şi trecător este o calitate.
Ştiinţa, arta ca şi creativitate este cultivarea frumosului, fie în culoare, fie în linie şi în formă, fie în sunet, fie în mişcare, fie în cuvânt. Toate acestea sunt incluse în cuvântul artă Dar arta, cum arată însuşi cuvântul, este artificialul Este o artificialitate acolo. Dar în lucrurile dumnezeieşti noi nu jucăm un artificial, ca
92
actorul rolul său din piesă, "artificial", că el nu va deveni ceea ce joacă. Noi începem să trăim ceea ce vom şi deveni Vecinicia lui Dumnezeu este, cum ştiţi toţi, Raiul. Toţi, măcar intuitiv, ştim că este frumuseţe de nespus, şi frumuseţea aceea de nespus eşti tu, suflete, care vei deveni intru asemănarea lui Dumnezeu. Devenirea aceasta întru asemănarea lui Dumnezeu (Fiinţa cu precădere), cum am mai spus-o, este devenirea întru fiinţă (cuvântul acesta filosofic), şi este înfăptuirea artei celei mai înalte. Este înfrumuseţarea chipului mortăciunii noastre întru frumuseţea lui Dumnezeu cea vecinică şi nemuritoare. Frumuseţe nestricăcioasă a lui Dumnezeu.
Şi deci vrednică este pocăinţa şi nevoinţa creştină, drept înţeleasă, a se numi arta artelor, ştiinţa ştiinţelor şi filosofia. As îndrăzni, dacă-mi îngăduiţi această obrăznicie astăzi, să zic că singură această cale, această viaţă, este vrednică de cuvântul cultură. Cultură, la nivelul prim, primitiv, este orice cultivi. Dacă cultivi păcat, apăi păcatul îţi devine cultură. Dacă cultivi ceea ce numim normal cultură, asta îţi devine cultură. Dar repet: Toate un cer şi un pământ, şi toate pier împreună cu cerul şi cu pământul.
Singura vrednică de cultură este pocăinţa, este nevoinţa drept înţeleasă. Or, aş vrea să subliniez că "drept înţeles" este aproape un sinonim al cuvântului "ortodoxie", care pe greceşte înseamnă şi "dreapta slăvire" că drept slăvim pe Dumnezeu dacă devenim într-adevăr asemănarea Lui; dar înseamnă şi "dreapta opinie", dreapta înţelegere. Or, dacă înţelegem drept cuvântul pocăinţă, el este singurul vrednic de denumirea de cultură.
Şi dacă îmi îngăduiţi încă să continui în obrăznicia mea, aş zice că nu aceasta, unde suntem, este Casă de cultură. Casă de cultură, singură, este biserica, şi cămăruia ta atuncea când te rogi în ea. Şi închei cu aceasta, că dacă Dumnezeu îmi aude rugăciunea, o să fie ultima oară că voi
mai vorbi altundeva decât în biserică. Dacă Dumnezeu îmi aude rugăciunea, când voi fi în afara cămăruiei mele, dacă vrea cineva să mă găsească şi să mă audă, să mă caute în biserică. Acolo aş vrea să rămân până la sfârşitul veacurilor şi acolo aş vrea să invit pe toţi fraţii şi surorile să ne îmbătăm de frumuseţile lui Dumnezeu. Dumnezeu să ne ajute pe noi toţi!
94
DESPRE FRICA LUI DUMNEZEU
Mă gândesc să spun câteva cuvinte despre frica lui Dumnezeu fiindcă este "începutul înţelepciunii". Dar tare mi-e că nu înţelegem noi ce este frica lui Dumnezeu, frica de Dumnezeu; adică, să-ţi fie frică de Dumnezeu dacă faci rău, şi atuncea, de frica băţului, să nu faci nici aia, nici ailaltă? Dar atuncea, dacă ne este frică de Dumnezeu în felul acesta, cum propovăduim noi un Dumnezeu al dragostei, şi unde este dragostea dacă ne este frică de Dumnezeu aşa cum ne este frică de un câine rău?
Dar atunci ce este frica lui Dumnezeu? Am cunoscut un suflet foarte bun care, ca să se păzească de rele, şi-a agăţat în odaie o icoană, sau mai bine zis un tablou, unde se arată Judecata de Apoi, şi mai ales chinurile iadului Şi atuncea nădăjduieşte, când îi vin gânduri rele, ca uitându-se la chinurile iadului să se înfricoşeze şi să se ajute ca să le taie. Spunea că, la început, mergea tactica aceasta a nevoinţei, dar acuma se uită cu indiferenţă la toate ororile pe care le arată tabloul, şi începutul înţelepciunii parcă nu se înteleneşte în inima ei. Dar îmi venea să zic: Frica de iad, frica de chinuri este aceeaşi cu frica de Dumnezeu, sau când alţii gândesc că, tot aşa, se înfricoşează cu gândirea la draci şi la tot ce ne fac ei9 Dar atuncea îmi vine gânduclass="underline" Frica de drac, asta este frica de Dumnezeu? Adică, Dumnezeul nostru este dracul? Ori Dumnezeul nostru este iadul? Frica de Dumnezeu. Dar mie îmi place, acolo unde se poate, unde fraza îngăduie, îmi place mai mult să spun "frica lui Dumnezeu", fiindcă expresia asta are un diapazon mai larg, înseamnă mult mai multe lucruri, precum aş vrea să vă pun lucrul acesta în gând acuma, din tinereţele voastre Tot cuvântul dumnezeiesc are un diapazon mult mai larg decât orice cuvânt omenesc. Cu ajutorul Domnului o să încep să vă vorbesc despre asta.