în Avraam află Dumnezeu un om în care găseşte un ecou şi din care poate să scoată un neam ales, adică un neam unde din când în când Dumnezeu găseşte pe câte unuclass="underline" îi numim Proroci, adică oameni înduhovniciţi care au putut să prindă ceva din Duhul lui Dumnezeu, fiecare în măsura lui, în măsura experienţei lui, format (sau deformat într-o măsură) şi de cultura duhovnicească în care era el în momentul acela, dar şi de capacitatea lui de a primi însuflare de la Duhul cel adevărat al lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu găseşte oameni apropiaţi Lui, începând cu Avraam şi cei doi fii (adică fiul şi nepotul), după aceea pe Moisi, după patru sute de ani, şi aşa mai departe. Prin toţi aceştia, începând cu Moisi, ne vorbeşte Dumnezeu despre El şi despre noi, despre destinul nostru, şi încearcă să întâmpine această căutare adamică, sau poate avraamică: "Cine este Dumnezeu cel adevărat7"
Această cultură, începând cu Avraam, în care Dumnezeu cultivă în om linia profetică, adică linia omului, o cultură în care Dumnezeu poate să-şi formeze oameni cu care poate vorbi mai deplin, această cultură culmina cu un fenomen total de nepriceput omului, care în lucrarea lui Dumnezeu (şi în puterea lui Dumnezeu) reprezintă o unicitate istorică: Maica Domnului. Nu numai că Dumnezeu putea vorbi cu acest suflet, putea odihni deplin în acest suflet ("avea cu cine să vorbească"), dar ea a rămas Fecioară: mai presus de orice consideraţie trupească, feciorelnică în dăruirea ei lui Dumnezeu înţeleg fecioria ei mai ales în sensul acesta, că niciodată în acest suflet nu a fost ceva mai presus de Dumnezeu, înainte de Dumnezeu întâi Dumnezeu, adică prima poruncă a lui Hristos, "Şi să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, din tot sufletul tău, din toată inima ta, din toată mintea ta, din toată vârtutea ta".1 Asta este cu precădere cine este Maica Domnului!
Aş spune aşa — vorbesc acuma omeneşte, după înţelegerea mea — că Dumnezeu, ştiind de acest suflet, l-a pus în trup de femeie, şi femeie fiind, dintru aceasta a putut El însuşi să îşi ia trup, aşa cum ştim, şi venind însuşi Dumnezeu în istoria omului pentru prima oară (dar într-un anume sens şi ultima oară), avem pe însuşi Dumnezeu Care ne vorbeşte De-a lungul istoriei, Dumnezeu ne vorbeşte mai cu osebire prin aleşii Lui. Dar totuşi, ca în Psalmul 118, "Spus-au mie călcătorii de lege cuvinte întunecate, ci nu sunt ca legea Ta, Doamne".2 Acuma, nu numai "călcători de lege", dar şi proroci şi sfinţi ai lui Dumnezeu au zis multe şi insuflate, dar alta este totuşi când însuşi Dumnezeu grăieşte despre El însuşi
Mulţi s-au smintit în zilele noastre de diferenţa dintre Vechiul şi Noul Legământ Mulţi zic: Parcă alt Dumnezeu vorbeşte în Vechiul, decât în Noul. Nu, nu este alt Dumnezeu, dar vorbeşte în măsura în care putea să vorbească pe de-o parte, cât a putut "prinde" din Dumnezeu blândul Moisi (blând, dar nu uitaţi totuşi cum era legea lui Moisi!), şi cât a putut vorbi prin ceilalţi Proroci, dar şi încă un lucru, cât a putut omenirea să primească, vreo două mii de ani de la Avraam până la venirea Domnului. Şi Dumnezeu cultivă măcar în poporul ales o cultură în care poate veni El, ca să grăiască lucruri
106
de neincipuit omului De neînchipuit, de exemplu, ce° Că Dumnezeu este Unu/, este efortul întregului Vechi Testament împotriva multiplicităţii de dumnezei ce se prezentau toţi omului Dar, pe de altă parte, acest Dumnezeu întrupat ne zice că este Fiul unui Tată, şi începem să vedem o a doua Persoană. Şi in ultima Lui cuvântare, în foişor, vorbeşte despre trimiterea Duhului Sfânt, "Carele din Tatăl purcede" — a treia Persoană. 0 revelaţie a unui Dumnezeu Unul, dar în trei Persoane: ce om ar putea să-şi închipuie aşa ceva? Până şi astăzi mulţi spun că este o trăsnaie de-a filosofarii elenistice, sau mai ştiu eu ce…
Nu numai asta. Trei veacuri i-au trebuit omului ca să conştientizeze această nouă revelaţie şi să se nască cuvântul acesta, "Treime", adică un Dumnezeu în Trei Persoane. Şi multe lucruri au trebuit conştientizate de-a lungul istoriei, paisprezece veacuri până la Grigorie Palama, pentru ca omul să conştientizeze că în Dumnezeu sunt două aspecte: esenţa lui Dumnezeu, ceea ce este El în El, însuşi, cu care noi nu putem comunica. (Noi nu suntem nezidiţi, noi nu suntem fiinţă din sine precum este Dumnezeu). Şi energia, prin care Dumnezeu Se manifestă şi Se dăruieşte total omului, şi prin aceste energii omul se poate îndumnezei mai mult decât îşi închipuia însuşi Adam care căuta să i se deschidă ochii şi să vadă ce vede Dumnezeu. Că omul poate deveni un Dumnezeu, prin puterea şi lucrarea lui Dumnezeu ca har, până la identitate totală cu Dumnezeu. Totală, dar nu în esenţă. Noi rămânem făpturi, dar viaţa care va fi în om în vecinicie este viaţa a însuşi Dumnezeului celui mai nainte de veci. Viaţa însăşi este dumnezeiască, viaţa însăşi este mai nainte de veci, deci fără de început şi fără de sfârşit, şi de această viaţă se va împărtăşi deplin omul în desăvârşirea Iui, la sfârşitul veacurilor, când Dumnezeu va deveni toate intru toţi.
Şi-acuma am ajuns, cu Hristos şi cu întruparea, în ceea ce numim noi Noul Testament sau Noul Legământ, o nouă epocă a istoriei Şi ce se întâmplă în acest Nou Legământ9 Deja Apostolii anunţau că "lupi cumpliţi"1 vor veni să sfâşie turma lui Hristos. Şi au venit, şi au sfâşiat-o, şi au bântuit. Acuma nu păgânismul, că păgânismul reprezintă omul în necunoştinţa lui, şi oarecum într-o anume nevinovăţie ce îşi caută originea şi Dumnezeul şi soarta; acuma ereziile reprezintă omul, care se arată refractar revelaţiei dumnezeieşti, care acuma cunoaşte şi respinge şi leapădă adevărul. Vedeţi că, în sensul acesta, erezia este mult mai cumplită, mult mai vinovată decât vechile păgânisme. Şi aceste erezii au fost prevăzute şi de Dumnezeu, şi oarecum şi în prorociile din Vechiul Legământ, şi de Apostoli; şi ereziile acestea vor bântui până când răutatea îşi va atinge străfundurile care sunt prorocite în Cărţile Scripturii noastre.
Bineînţeles că tragedie cumplită, dar în care vedem că Dumnezeu este Cel ce ţine hăţurile destinului istoriei, de exemplu când zice Mântuitorul, în prorociile despre sfârşitul lumii: "Iară când această Evanghelie" — adică bunavestire a împărăţiei — "se va propovădui tuturor neamurilor, spre mărturie lor" — adică putere de a se mântui şi ele — "atunci va veni sfârşitul".'
Zice Mântuitoruclass="underline" "Veţi auzi de războaie şi veşti de războaie, dar sfârşitul nu va fi încă, că acestea trebuie să vină".3 Deci atunci când Dumnezeu îşi va termina lucrarea de mântuire adamică, atunci, prin Pronia lui Dumnezeu, va
108
fi la fel cum a fost în zilele lui Noe cu Potopul (care Potop este, mai mult decât probabil, lucrarea vrăjilor care se făceau în vremea aceea; dacă vreţi, o amintire a acestui Potop în mitologie este mitul ucenicului vrăjitor care a dezlănţuit apele şi nu a ştiut cum să le stăvilească). Dumnezeu a stăvilit acel Potop până când ultimul, Noe, a intrat în chivot şi a închis chepengul, şi-atunci s-au dezlănţuit răutăţile omului.
Aşa cred că va fi şi sfârşitul. Are aerul că răutatea biruie, că ne năvălesc şi ne înghit toate puterile întunericului, precum a zis Hristos în Ghethsimani: "Ci acesta este ceasul vostru şi stăpânirea întunericului".1 Dar eu am început să înţeleg: de nu ar fi zis Cuvântul lui Dumnezeu acest cuvânt, că "acesta este ceasul vostru şi stăpânirea întunericului", până astăzi nu ar putea să-l facă nimica. A fost un cuvânt de îngăduinţă, prin care după aceea s-au putut dezlănţui să-L aresteze, să-L judece pe nedrept, să-L osândească morţii pe nedrept, să-L răstignească, să-L batjocorească, şi El — ca un neputincios. De ce? Fiindcă eu sunt neputincios! Ca un vinovat — de ce9 Fiindcă eu sunt vinovat! Ca un păcătos — de ce9 Fiindcă eu sunt păcătos! A luat asupra Lui toate ale mele. "N-a putut" să Se pogoare de pe Cruce când l-au provocat. De ce9 Fiindcă eu n-aş putea să mă pogor de pe cruce, nici cei de la dreapta şi de la stânga Lui; şi Şi-a asumut acest "canon" al pocăinţei, care este al meu, până când prin Cruce — aşa cum zice Liturghia Sfântului Vasilie — S-a "pogorât în iad ca să plinească cu Sine toate". Şi făcând aceasta, "a dezlegat durerile morţii".