Aşadar, cu Hristos avem pe Dumnezeu Care ne grăieşte. Dumnezeu Care ne arată care este sensul zidirii, ce gând a avut Dumnezeu când a zis "Să facem om în chipul nostru şi în a noastră asemănare",1 care este originea omului şi care este destinul omului. Şi această descoperire dumnezeiască este ceea ce numim — fie snh forma ei apostolică, fie sub forma ei de-acum — Biserica.
Biserica este acolo unde, la chemarea lui Dumnezeu — hai să zicem ca în Rai: "Adame, unde eşti?" — Adam, în loc să răspundă cum a răspuns el în Rai, să poată răspunde: "lată eu!", acolo unde, la g'asul chemării lui Dumnezeu, omul se prezintă înaintea lui Dumnezeu (şi zic: se prezintă aşa cum este!), şi unde primeşte de la Dumnezeu această descoperire, şi începe, cu dumnezeiască însuflare, călătoria lui dintru această nefiinţă, în care suntem încă, întru fiinţă.
Viaţa aceasta care în terminologia Noului Testament se numeşte pocăinţă nu este nimic altceva decât dinamica căutării veciniciei, răspunsul adamic la chemarea lui Dumnezeu, şi acest "lată eu!", când Adam, în loc să se mai ascundă după copaci fiindcă este păcătos, vine la Dumnezeu aşa cum este La fel cum facem noi în taina mărturisirii, ne arătăm precum suntem, şi zic: Fără "frunze de smochin" (Dumnezeu ne acoperă cu îmbrăcăminte mai adevărată decât frunzele noastre de smochin). Dumnezeu este Cel ce ne scoate din nefiinţă, Dumnezeu este Cel ce ne împuterniceşte în călătoria aceasta dintru nefiinţă întru fiinţă. JX'venirea întru fiinţă" aceasta este: pocăinţa, dinamica spre viaţa vecinică. Ea presupune dreaptă înţelegere, până când Dumnezeu va fi grăit însuşi cu Adam, ca din gura lui Dumnezeu să iasă adevărata revelaţie. Nici religiile păgâne, dar nici Prorocii nu au putut să dăruiască omului limpezimea acestei călătorii, adevărul, prin care omul să poată ajunge la adevăratul său destin
110
Dreapta înţelegere a acestui adevăr, pentru care Dumnezeu a trebuit să Se pogoare prin întrupare, pentru care Dumnezeu a trebuit să-şi asume Lui "canonul" nostru al morţii pentru păcat, jertfa pe Cruce, pogorârea în iad, învierea a treia zi, înălţarea la ceruri, şederea de-a dreapta şi cea de-a doua şi înfricoşata venire — ca şi tot ceea te emană de aici, se numeşte Ortodoxie. Dreapta înţelegere, dreapta proslăvire a lui Dumnezeu este Ortodoxia. In învălmăşagul duhovnicesc al vechii lumi, lume care culmina cu Vechiul Testament şi venirea Domnului, ortodoxia era reprezentată de un Avei care se ucide de fratele lui; de Sith, care înlocuieşte pe Avei, de Enoh, un nepot de-al lui Sith, apoi de Noe, prin care Dumnezeu salvează ce poate salva din lumea veche, de Avraam şi de Melhisedec, de Moisi şi de Proroci, şi de Maica Domnului, care este culmea omenirii, culmea răspunsului adamic, şi toată cultura de la Moisi până la Hristos: asta reprezenta ortodoxia, dreapta slăvire. în toată harababura aceea a duhovniciei primitive a lumii Vechiului Testament erau câteva glasuri şi era un popor şi o cultură care, de bine de rău, se ţineau de Dumnezeu cel Adevărat. în Noul Legământ, adică perioada istorică de după Legământul lui Hristos, Dumnezeul întrupat, ortodoxia este exprimată, aşa cum se învaţă şi în teologie, în diferite dogme ce trebuie înţelese totuşi nu în literă, în slova moartă, ci în duh şi în adevăr, cum a zis Mântuitorul Samarinencii, o înţelegere care-i îngăduie omului să urmeze calea cea adevărată ce duce la mântuire.
Ce este mântuirea9 Mântuirea în veacul acesta este dinamică. Mântuirea se manifestă prin faptul că, din aproape în aproape, mai multă dreaptă înţelegere intră în inimile noastre, mai multă lumină ne cuprinde, lumină ce se manifestă în faptele vieţii noastre Care fapte9 Păi adevăraţii oameni nu suntem noi, antropologia noastră.
bineînţeles, e Hristos Omul, dar după El sunt Sfinţii Sfântul nu este un om programat cândva mai nainte de către Dumnezeu, ca sâ-1 pună pe un piedestal înalt şi să-! proslăvească Sfântul este un om care din aproape în aproape şi-a săvârşit drept călătoria aceasta, cu din ce în ce mai puţine alunecuşuri, până când viaţa lui a devenit aşa cum ne prezicea Hristos: "Cel ce crede în Mine, faptele care Eu le fac le va face şi el",1 minuni, învieri din morţi, cuvânt prorocesc, nepătimire — în cele mai cumplite condiţii.
Mucenicii care pătimeau (şi, oarecum, nu pătimeau), au putut să-şi asume chinuri de neînchipuit, şi nu numai bărbaţi vânjoşi şi eroi, dar femei, ba chiar copii, care au putut să sfinţească pământul cu sângele lor. De unde puterea aceasta, de unde viaţa aceasta? Aceasta este ceea ce se numeşte mântuire în aspectul ei istoric Iar mântuirea în aspectul ei final, bineînţeles, este şederea de-a dreapta lui Dumnezeu şi Tatăl împreună cu Iisus Omul. Dar deocamdată mântuirea în aspectul ei dinamic se manifestă în fapte dintr-astea. Facerea de minuni, de exemplu, este numai unul din lucruri, şi nu cel mai preţuit de sfinţii istoriei. Cele mai preţuite de sfinţii istoriei sunt virtuţi ca smerenia, de pildă, care este poarta deschisă dragostei, dragostea fiind cuvântul la care se reduc toate poruncile dumnezeieşti.
Că Hristos a arătat că prima poruncă este a iubi pe Dumnezeu, a doua a iubi pe aproapele; iar a treia poruncă o arată atunci când zice Mântuitoruclass="underline" "Nouă poruncă dau vouă, ca să vă iubiţi unul pe altul aşa cum Eu v-am iubit " Cum ne-a iubit9 Că zice că dacă l-a iubit pe ai Săi. l-a iubit până în sfârşit, şi sfârşitul a fost pe Cruce. Şi zice: "Nimeni
112
mai mare dragoste nu are decât cea de a-şi da sufletul pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii Mei, dacă ţineţi cuvântul Meu".1 Şi ne-a poruncit aceeaşi poruncă. Deci trei porunci care se reduc la un singur cuvânt: dragoste. Asta este ceea ce preţuiau mai presus de toate sfinţii din istorie. Dar rezultatul acestei vieţi este că a face minuni, de exemplu, cum începeam să zic adineaori, nu este un lucru aşa de uimitor, este firescul acestei vieţi A putea grăi cuvânt dumnezeiesc, a fi proroc deci, nu numai în sensul de a vesti ce va să fie, dar acum a vesti cuvânt de-al lui Dumnezeu nu mai este ceva deosebit, este firescul acestei vieţi, este firescul vieţii în care se manifestă ceea ce numim noi mântuirea
Acuma, în perioada Noului Legământ, cu ereziile în care se manifestă omul ce continuă să fie lepădător de Dumnezeu, Ortodoxia rămâne ca un fir subţire în contextul acestei omeniri o moştenire a unor sfinţi ce nu au vrut să lepede pentru nimic în lume, pentru nici un ideal, pentru nici un profit, fie el temporal sau vecinie, Adevărul pe care Hristos Dumnezeu cel întrupat ni l-a arătat. Biserica nici nume de Biserică n-ar jrebui să aibă, darămite titlul de "Ortodoxie", dreaptă slăvire. Bineînţeles că, dacă e Biserică, este Ortodoxie — dreaptă slăvire sau "dreaptă opinie" (ba chiar "dreaptă înţelegere" este încă o posibilă traducere, depinzând de context) Toate acestea nici n-ar trebui să existe. Ortodoxia nu este altceva, în esenţa ei, decât aşa cum l-a gândit Dumnezeu pe om dintru început. Dar în cacofonia aceasta duhovnicească a istoriei, a mulţilor pretinşi dumnezei, a multelor pretinse înalte idealuri, cum au fost toate ereziile care au bântuit şi bântuie până azi istoria, acestfire.se întru care Dumnezeu a făcut să se nască chipul Lui şi asemănarea Lui a trebuit să-şi ia şi el un titlu, şi şi-a luat titlul de Dreaptă-slăvire.
Deci, iubiţi fraţi şi surori, aşa înţeleg eu Ortodoxia. Şi m-au întrebat mai mulţi dintre voi de-a lungul anilor cât am fost aici, cu câţi m-am întâlnit, ce am înţeles eu când am zis atuncea în '93 că Ortodoxia este firea omului Asta înţeleg. Este felul în care Dumnezeu a făcut pe om, lucru de la care omul s-a despărţit prin Adam, şi omul îşi caută de-a lungul istoriei adevărata lui fiinţă, adevărata lui origine şi adevăratul lui destin. Pentru mine asta este Ortodoxia, şi dacă astăzi Ortodoxia este închegată într-o Biserică care, între altele, are un aspect istoric, instituţional, cu canoane, cu feluri de-a fi, cu un fel de-a se îmbrăca, poate un fel de a vorbi — toate astea sunt ceea ce numesc eu o cutie de carton pe care scrie "PTT" şi înăuntru sunt "comori de nedescris". Dar să mă iertaţi, şi înalt Preasfinţite, şi teologi, să nu se mai audă între noi că Ortodoxia este o "instituţie", fie ea "divino-umană". Ortodoxia nu este o cutie de carton pe care scrie "PTT": este ceea ce conţine.