în această Ortodoxie îmi cere titlul de astăzi să vorbesc despre post şi iertare ca destin şi ca vocaţie. Eu îmi voi lua "obrăznicia" şi răspunderea de a defini pur şi simplu cei patru termeni — post, iertare, destin şi vocaţie.
De unde voi începe9 Poate să începem de la destin şi de la vocaţie, fiindcă de mai multe ori am spus că omul îşi caută destinul lui adevărat şi Dumnezeu, vorbind omului, îi arată care-i este destinul. Destinul nu este altceva decât ceea ce caută Adam, şi îl păcăleşte şarpele, implicit, pretinzând că Dumnezeu vrea să-l oprească de la asta, că "dacă vei mânca din acela, să ştii că o să ţi se deschidă ochii şi vei deveni ca Dumnezeu, şi vei cunoaşte
114
binele şi răul".' Şi a mâncat şi, zice Scriptura, "i s-au deschis ochii". Şi ce "taine dumnezeieşti" a văzut Adam când i s-au deschis ochii9 Ce lucruri negrăite9 S-a văzut gol, şi s-a ruşinat de el însuşi şi de soţia lui, Eva, şi ea de Adam.
Asta este dumnezeire, fraţi şi surori? Asta este ce voieşte omul? Dar asta, ştim cu toţii din păcate (din păcatele noastre), este rezultatul păcatului — dezamăgire Dez-amăgire — interesant cuvânt, şi de luat în serios! Când suntem dezamăgiţi, să ne uităm unde eram amăgiţi, şi atuncea durerea dezamăgirii va putea deveni un moment al mântuirii noastre, să nu mai fim amăgiţi. Deci o putinţă de a ne lumina.
Dar să continuăm cu destinul. Destinul adevărat al omului este deci ceea ce toată tradiţia filocalică, tradiţia bisericească de la Apostoli — ba chiar de la Adam! — numeşte indumnezeirea. Dacă Dumnezeu a făcut pe om "chip şi asemănare", apăi nu a glumit. Şi uitaţi-vă ce are de zis Viaţa Măriei Egipteanca, când Sfântul Zosima s-a uimit în ce fel, şi prin ce metode Dumnezeu a mai adus încă un suflet la mântuire — şi ce mântuire! Că Zosima, dacă vă uitaţi atent la scriere, era omul cel mai luminat din vremea lui, om care din pruncie s-a dat lui Dumnezeu şi a urmat toate nevoinţele de închipuit, şi a inventat şi el altele prin care să ajungă mai aproape de Dumnezeu. Şi îngerul vine să-i spună: "Du-te acolo, Zosima, ca să vezi că cel desăvârşit are o călătorie mai lungă de făcut decât cea pe care ai săvârşit-o până acum!" Deci Zosima era un om desăvârşit, iar călătoria ca să atingă înălţimea Măriei Egipteanca era mai lungă. Şi a rămas uimit Zosima. Vedeţi ce scrie cartea: a rămas până la urmă ucenicul acestei sfinte.
Deci destinul omului este acesta, atâta cât putem vedea în istorie. După istorie ce vedem9 Păi uitaţi-vă la toţi sfinţii aceştia care sunt nişte morţi: avem pe pământ moaştele lor în bisericile noastre, trupuri moarte, oseminte; dar zicem "moaşte", le cinstim, şi pe bună dreptate, că ele nu ne produc efectele morţii. In cel mai rău caz, nimic: Un os! Dar în general ele prezintă lucruri ce nu se asociază cu moartea, miresme Moartea nu este o mireasmă, pute — iertaţi-mi cuvântul, dar asta-i realitatea. Moartea este urâcioasă; de la moaşte izvorăsc miruri înmiresmate cu care ne vindecăm de boli. De la aceste "oseminte moarte" izvorăsc puteri care învie pe alţii din moartea lor, şi-i aduc înapoi la viaţă ca să-şi continue calea pocăinţei până să se desăvârşească şi ei. Deci când zice Hristos că "Cei care cred Mie, cele ce fac Eu şi ei vor face"1 — uitaţi-vă, că şi după moarte!
Părintele Paisie Aghioritul spune undeva că cineva l-a acuzat că "Voi monahii sunteţi pomi sterpi, că voi nici măcar nu aduceţi viaţă în lumea asta". Şi zice: "Ce zici, măi frate? Că dacă vreun monah sterp, cum îi zici, se sfinţeşte, el şi după moarte naşte: naşte din femei sterpe zămisliri, naşte din păcătoşi sfinţi, naşte din morţi, prin minunile acestea, învieri, şi alte minuni de negrăit". Toate acestea nu sunt superstiţii, nu sunt mituri, aşa cum o vrea de multe ori modernitatea, sterilitatea cărei gândiri s-a infiltrat până în rândurile gândirii bisericeşti. Adică cum a prorocit Mântuitoruclass="underline" "Când va veni Fiul Omului, găsi-va El credinţă pe pământ?"2 Rugaţi-vă, fraţi şi surori: "Da, să găseşti, Doamne, în mine să găseşti credinţă!"
Deci acesta este destinul, după aşa-zisa "moarte" a omului Vedem că ceea ce face Dumnezeu, dacă cu
116
credinţă cerem de la Dumnezeu ceva şi ni se împlineşte rugăciunea, putem cerc şi Maicii Domnului1 Uite un om ca noi, ca să zicem aşa, uite Sfântul Nicolae, uite Sfinţii Apostoli — orişicare dintre Sfinţi îţi poale face ce face şi Dumnezeu. Şi în viaţa asta, într-o măsură, ei au arătat aceste semne, dar mai ales după moarte aceşti sfinţii se comportă ca Dumnezeu De ce9 îndumnezeirea omului! Acesta este destinul, şi aceasta este ce înseamnă Dreapta Slăvire
Dreapta Slăvire — ca să luăm o explicaţie "negativă" din Crezul Sfântului Athanasie — "Cel ce nu crede aşa, în afară de multe încurcături în viaţa aceasta (iertaţi-mă, parafrazez în cuvintele mele, nu vă pot cita exact), "în afară de multe tulburări şi încurcături în viaţa aceasta, riscă şi pierzania vecinică". Deci luând pozitiv cuvântul acesta, dreapta slăvire, ortodoxia, "cel ce crede aşa", în afară de reuşită duhovnicească în viaţa aceasta, după aşa-zisa "moarte" devine şi mai mult ca Dumnezeu. Până când9 Până la trâmbiţa cea de pe urmă, când însăşi mortalitatea aceasta, osemintele noastre vor învia şi vom fi cu trup cu fot ca Hristos cel de după înviere, împreună cu Hristos, de-a dreapta Tatălui. Deci destin, acesta este destinul nostru.
Vocaţie. Ce este vocaţia9 Tradus în româneşte, vocaţiei putem să-i zicem chemare Vocaţie este un cuvânt pe care l-am importat în limba noastră din apusenistică (original din latină), voce, vocaţie. Este chemare, chemarea către om: "Adame unde eşti9", cu sensul că: "Hai, vino, primeşte de la Mine acuma duhul mântuirii",1 cum ar zice Dumnezeu, "şi în duh de pocăinţă reia-ţi drumul până la îndumnezeirea pe care o pofteştiDeci vocaţia omului este chemarea lui Dumnezeu spre îndumnezeire, chemarea prin care Dumnezeu cheamă pe om spre a-şi împlini destinuclass="underline" pe pământ, în măsura pământească, iar după aşa-zisa "moarte", vecinicia, destinul în vecinicie, deci fericita împărăţie împreună cu Dumnezeu, în vecii vecilor
Atuncea, în contextul acesta, ce este postul9 Şi ce este iertarea? încep cu iertarea. Când l-a întrebat un legiuitor pe Hristos care este porunca cea dintâi, cea mai importantă în Lege, Hristos a spus: "Să iubeşti pe Dumnezeu". Aceasta-i prima poruncă. Şi fără să i se ceară, Hristos S-a grăbit să-i citeze din Vechea Lege o a doua poruncă, care zice că este în chipul celei dintâi: "Şi iubeşte-ţi aproapele ca însuţi pe tine".1 Este Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, care a pus cele două porunci împreună. Ele se conţin în două Cărţi separate în A Doua Lege, în cele zece porunci, prima poruncă într-adevăr este "Auzi Israil, Dumnezeul tău un Dumnezeu este, şi să iubeşti pe Dumnezeul tău",2 aşa cum a zis şi Mântuitorul A doua poruncă este în Levitic, unde spune îrtr-un cu totul alt context: "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi". Sau, în zicala românească, "Ce ţie nu-ţi place, altuia nu face". Dar Hristos le-a pus pe acelaşi plan, ca prima şi a doua poruncă.
Ce se întâmplă în această iubire9 Hristos zice: "Cel ce păzeşte cuvântul Meu este cel care Mă iubeşte". Deci dacă Adam nu a păzit cuvântul dumnezeiesc în Rai, înseamnă că într-o măsură a căzut de la dragostea de Dumnezeu, a încălcat iubirea lui Dumnezeu Cred că nu este om pe pământ care să nu ştie cât de dureroasă este o
118
iubire trădată, o iubire rănită. în măsura în care ai iubit pe cineva şi acel cineva ţi-a fost nevrednic iubirii tale, ştii cât de dureros este.
Deci dragostea, fie ea şi atotputernică a lui Dumnezeu, este, putem zice, vulnerabilă Dragostea lui — Dumnezeu este subţire. Nu că Dumnezeu e vulnerabil, nu atotputerea Lui — departe de mine gândul ăsta! — dar calitatea dragostei este vulnerabilitatea. Dragostea este o subţirime a dării de sine celuilalt, dăruire totală. Ne-a arătat Hristos până unde S-a dat pe Sine, nu numai până la 1 Cruce şi până la moarte, dar până şi la străfundurile iadului, până şi a împărtăşi soarta Lui cu nelegiuiţii, şi în ultima clipă a vieţii a găsit un fel de a mântui pe un păcătos; că a provocat, prin răzvrătul unui tâlhar, pocăinţa şi spovedania dreaptă a celuilalt tâlhar, până unde să poată să-i spună: "Amin, astăzi vei fi cu Mine în Rai".1 Astăzi! Deci iubirea este de o subţirime, de o gingăşie, de o duioşie a unei dări de sine pe care noi nu o închipuim, că suntem încă grosolani în biologia noastră şi bădărani în neduhovnicia noastră. Dar în sensul acesta vreau să zic că dragostea este o trăire de o deosebită subţirime, a cărei încălcare este o deosebită durere. Iată însă că cel rănit, cel care iubeşte şi se răneşte nu este cel care moare: cel care moare este cel ce încalcă dragostea. Cel care iubeşte se răneşte nu atâta că este lepădat, dar se răneşte văzând că cel iubit al lui, pentru păcatul ce îl face împotriva lui, va muri.