— De ce?
— Vrei să te retragi?
Kadagv îl înfruntă morocănos.
— Nu poţi întreba de ce. Pentru că dacă întrebi putem să te batem, iar tu nu ai decât să suporţi şi nimeni nu te va ajuta.Pentru că te putem lovi cu picioarele în testicule, iar tu nu poţi să reacţionezi. Pentru că nu eşti liber. Iar acum, tot mai vrei să mergi mai departe?
— Desigur. Loveşte-mă.
Tirin, Shevek şi prizonierul se priveau unul pe altul formând un grup ciudat, nemişcat în jurul lanternei, în întuneric, între zidurile masive de fundaţie ale clădirii. Tirin zâmbea cu aroganţă, cuprins de încântare.
— Nu-mi spune tu mie ce să fac, bă profitorule. Tacă-ţi fleanca şi intră în celulă!
În momentul în care Kadagv se întoarse pentru a executa ordinul, Tirin îl îmbrânci iar acesta se întinse pe jos cât era el de mare. Prizonierul scoase un strigăt de surpriză sau durere şi se ridică masându-şi un deget care se zgâriase,ori poate se strivise de peretele din spate al celulei. Shevek şi Tirin nu scoaseră o vorbă. Stăteau nemişcaţi, cu chipurile lipsite de expresie, în rolurile lor de gardieni. Nu mai jucau acum rolul cel nou, ci rolul îi juca pe ei. Băieţii mai mici reveniră cu nişte pâine de holum, un pepene şi o sticlă cu apă. Vorbeau pe când se apropiau, dar tăcerea ciudată din dreptul celulei puse stăpânire pe ei imediat. Împinseră înăuntru mâncarea şi apa, apoi ridicară uşa şi o asigurară. Kadagv era singur, în întuneric. Ceilalţi se strânseră în jurul lanternei.
— Unde o să urineze? şopti Gibesh.
— În pat, replică Tirin cu o claritate sardonică.
— Şi dacă-i vine să facă şi altceva? întrebă Gibesh, izbucnind brusc într-un râs ascuţit.
— Mă gândeam… Ce face dacă nu vede… pe întuneric? răspunse Gibesh fără a fi în stare să explice în totalitate imaginaţia sa umoristică.
Toţi începură să râdă fără nici o explicaţie, răcnind până când li se tăie răsuflarea. Erau cu toţii conştienţi că băiatul încuiat în celulă îi auzea râzând.
Trecuse de ora stingerii în căminul copiilor şi mulţi adulţi se culcaseră deja, deşi luminile erau încă aprinse din loc în loc prin domicilii. Strada era pustie. Băieţii o străbătură râzând şi strigându-se unul pe altul, înnebuniţi de plăcerea de a împărtăşi un secret, de a-i deranja pe alţii, plăcerea răutăţii pe cale de a fi comisă. Treziră jumătate din copii, jucând leapşa pe culoare si printre paruri. Nici un adult nu interveni; tumultul se stinse de la sine.
Tirin şi Shevek nu se culcară până târziu, discutând în şoaptă pe patul lui Tirin. Ajunseră la concluzia că însuşi Kadagv o dorise, urmând a petrece două nopţi în închisoare.
Grupul lor se întruni după-amiaza la atelierul de reciclarea lemnului, iar supraveghetorul îi întrebă unde este Kadagv. Shevek schimbă o privire cu Tirin. Se simţea deştept, stăpânit de un sentiment de putere în momentul în care nu răspunse la întrebare. Cu toate acestea, atunci când Tirin răspunse calm că Kadagv trebuie să se fi alăturat altui grup în ziua aceea, minciuna îi produse un şoc.Senzaţia lui de putere secretă îl făcu deodată să nu se simtă bine; picioarele îl dureau, îşi simţea urechile arzând. Iar când supraveghetorul i se adresă, Shevek tresări de panică, ori teamă, ori un sentiment asemănător, un sentiment cum nu mai trăise niciodată, ceva ca jena, dar mult mai rău, interior şi malefic. În timp ce astupa şi nivela găurile de cuie din plăcile cu trei straturi de lemn de holum, şlefuind apoi plăcile până la netezimea mătăsii, se gândea în permanenţă la Kadagv. Ori de câte ori privea în propria-i conştiinţă, îl vedea pe Kadagv. Era dezgustător.
Gibesh, care stătuse de gardă, se apropie de Shevek şi Tirin după cină, cu un aer neliniştit.
— Cred că l-am auzit pe Kadagv spunând ceva acolo, înăuntru, cu o voce cam ciudată.
— Îi dăm drumul, spuse Shevek după un moment de tăcere.
— Fii serios, Shev, îl apostrofă Tirin, nu face pe sentimentalul cu noi! Nu deveni altruist! Lasă-l să termine şi să se respecte pe sine la sfârşit.
— Pe dracu, altruist! Vreau să mă respect pe mine, răspunse Shevek, pornind către centrul de instruire.
Tirin îl cunoştea. Nu mai pierdu vremea certându-se şi îl urmă. Băieţii de unsprezece ani se înşiruiră în urma lor. Se strecurară sub clădire, până la celulă. Shevek scoase una din proptele, Tirin pe cealaltă. Uşa închisorii se prăbuşi în afară cu un zgomot sec. Kadagv zăcea pe pământ, culcat pe o parte. Se sculă, apoi se ridică foarte încet şi ieşi afară. Se aplecă mai mult decât necesar sub acoperişul nu prea înalt, clipind din ochi la lumina lanternei, dar nu arăta altfel decât de obicei. Duhoarea care îl însoţea era de necrezut. Din anumite cauze suferise de diaree. În celulă era mizerie, iar pe cămaşă avea pete de materii fecale. Când le văzu la lumina lanternei, făcu eforturi să le ascundă cu mâna. Nimeni nu vorbi prea mult.
— Cât a durat? întrebă Kadagv după ce s-au târât afară de sub clădire şi se îndreptau către cămin.
— Aproape treizeci de ore, socotindu-le şi pe primele patru.
— Destul de mult, spuse Kadagv fără nici o convingere.
După ce l-au dus la baie să se spele, Shevek alergă la latrină. Ajuns acolo, se aplecă deasupra unui closet şi vomă. Spasmele nu îl lăsară un sfert de oră. Când au trecut ceilalţi, tremura tot, epuizat. Reveni în camera comună a căminului, mai citi ceva fizică şi se culcă devreme.
Nici unul dintre cei cinci băieţi nu a mai revenit vreodată la închisoarea de sub centrul de instruire. Nici unul nu a mai pomenit cândva de acest episod, cu excepţia lui Gibesh, care s-a lăudat o dată în faţa unor băieţi şi fete mai mari; numai că aceştia nu au înţeles, iar el a renunţat la subiect.
Luna strălucea pe cerul înalt, deasupra Institutului Regional Nordic pentru Ştiinţe Nobile şi Materiale. Patru băieţi de cincisprezece ori şaisprezece ani şedeau pe o culme de deal, între mici pâlcuri de holum ghimpos, cu privirile aţintite către Institut şi către Lună.
— Ciudat! exclamă Tirin. Nu m-am gândit până acum…
Comentarii ale celorlalţi trei cu privire la caracterul evident al observaţiei sale.
— Nu m-am gândit până acum, continuă Tirin, imperturbabil, la faptul că există oameni care stau pe deal, acolo sus, pe Urras, privind către Anarres, către noi, spunându-şi: "Uite, aceea este Luna!" Pământul nostru este Luna lor; Luna noastră este Pământul lor.
— Unde se află, aşadar, Adevărul? declamă Bedap şi căscă.
— În dealul pe care se întâmplă să şezi, răspunse Tirin.
Cu toţii priviră mai departe la discul de peruzea strălucitor, opac, nu tocmai rotund, la o zi după faza sa plină. Calota nordică de gheaţă îi orbea.
— E senin la nord, spuse Shevek. Soare. Aceea e A-Io, protuberanţa maronie de colo.
— Toţi stau tolăniţi la soare în pielea goală, remarcă Kvetur, cu pietre nestemate în buric şi nici un pic de păr.
Nu urmă decât tăcere.
Urcaseră dealul pentru companie masculină. Prezenţa femeilor era apăsătoare pentru toţi. Li se părea că în ultima vreme lumea fusese plină de fete. Oriunde priveau, în stare de veghe sau în somn, nu vedeau decât fete. Toţi încercaseră să se împerecheze cu fete; în disperare de cauză, unii încercaseră să nu se mai împerecheze cu fete. Nu ajutase la nimic. Fetele erau pretutindeni.
În urmă cu trei zile,la o lecţie de istoria mişcării Odoniene,văzuseră cu toţii aceeaşi prezentare vizuală iar imaginea nestematelor sclipitoare pe adâncitura trupurilor bronzate, unse cu ulei ale femeilor le revenise în minte, în intimitate, fiecăruia dintre ei.