— Ai treabă, spuse Mitis, ochii ei negri fulgerând parcă de mânie. La treabă! adăugă ea şi apoi ieşi pentru că un grup de studenţi o aşteptau în laborator.
Tulburat, Shevek privi spre petecul de hârtie mâzgălită. Se gândi că Mitis îi spusese să se grăbească şi să-şi corecteze ecuaţiile. Nu după multă vreme avea să înţeleagă ce îi spusese Mitis cu adevărat.
În seara în care a plecat la Abbenay, ceilalţi studenţi au organizat o petrecere în cinstea lui. Petrecerile erau frecvente, sub pretexte din cele mai mărunte, dar pe Shevek îl surprinse energia consumată pentru aceasta, întrebându-se de ce este atât de izbutită. Neinfluenţat de alţii, nu ştia că el îi influenţează şi nu avea nici cea mai mică idee că ei ţin la el. Mulţi dintre ei trebuie să fi economisit pentru această petrecere alocaţiile lor zilnice cu mai multe zile înainte. Pe mese erau cantităţi incredibile de mâncare. Comanda pentru produse de patiserie fusese atât de mare încât brutarul cantinei dăduse frâu liber imaginaţiei sale şi preparase delicii necunoscute până atunci: napolitane condimentate, pătrăţele ardeiate care să meargă cu peştele afumat, gogoşi dulci, înotând în grăsime. Mai erau băuturi dulci, fructe conservate din regiunea Keran, creveţi mici, săraţi, grămezi de cartofi prăjiţi, crocanţi. Mâncarea grea, şi din abundenţă era ameţitoare; toată lumea se înveseli grozav, unora le veni rău.
Se interpretară scenete umoristice şi alte momente vesele, unele pregătite, altele improvizate. Tirin, îmbrăcat într-o adunătură de zdrenţe din bena de reciclare, se plimbă printre ei în chip de Sărmanul Urrasian, Cerşetorul — unul dintre cuvintele iotice pe care toţi le învăţaseră la istorie. "Daţi-mi bani", se jeluieşte el, scuturându-şi mâna pe sub nasul lor. "Bani! Bani! De ce numi daţi nici un ban? Nu aveţi? Mincinoşilor! Propietarişti împuţiţi! Profitorilor! Uitaţi-vă la toată mâncarea asta. Cum aţi căpătat-o, dacă nu aveţi nici un ban?" Apoi, se oferă pe sine de vânzare. "Comparaţi-mă, comparaţi-mă, doar pentru câţiva bănuţi!" se tânguieşte el.
— Dar nu se zice comparaţi, îl corectă Rovab. Cuvântul este cumpăraţi.
— Comparaţi-mă, cumpăraţi-mă… Cui îi pasă? Priviţi ce trup frumos, nu-l doriţi? fredonă Tirin, legănându-şi şoldurile zvelte şi dându-şi ochii peste cap.
În cele din urmă avu loc execuţia lui în faţa mulţimii, cu un cuţit pentru peşte, după care reapăru în hainele sale obişnuite. Urmară iscusiţi interpreţi la harpă şi cântăreţi, multă muzică şi dans şi din nou conversaţie. Toţi vorbeau de parcă a doua zi aveau să amuţească.
Târziu în noapte tinerii îndrăgostiţi căutară camerele separate pentru a se împerechea. Alţii, somnoroşi, se îndreptară spre cămine şi în final un grup restrâns rămase printre paharele goale, oasele de peşte şi firimiturile de prăjituri pe care aveau să le strângă înainte de a se face dimineaţă. Dar până în zori mai erau ceasuri întregi. Continuară conversaţia, ciugulind ba una, ba alta. Erau prezenţi Tirin şi Shevek, încă doi băieţi şi trei fete. Vorbeau despre reprezentarea spaţială a timpului ca ritm şi despre legătura dintre vechile teorii ale Armoniilor Numerice cu fizica temporală modernă. Despre cel mai bun stil pentru înot pe distanţe mari. Dacă în copilărie fuseseră fericiţi. Despre fericire.
— Suferinţa este o înţelegere greşită, spuse Shevek aplecându-se în faţă, cu ochii mari şi luminoşi.
Era încă deşirat, cu mâinile mari, urechile clăpăuge şi articulaţiile ascuţite, dar sănătatea perfectă şi forţa maturităţii timpurii îl făceau deosebit de frumos. Părul său de culoarea cenuşii, ca al celorlalţi, era mătăsos şi drept, purtat în toată lungimea sa şi strâns pe frunte cu o bandă. Numai unul dintre ei purta părul în mod diferit, o fată cu pomeţii înalţi şi nasul nu prea pronunţat, care îşi tăiase părul aproape negru de jur împrejur, ca pe o cască strălucitoare. Fata îl urmărea pe Shevek cu o privire atentă, serioasă. Avea buzele unsuroase de la gogoşi şi o firimitură pe bărbie.
— Ea există, continuă Shevek, e reală. O pot numi o neînţelegere dar nu mă pot preface că nu există, ori că va înceta vreodată să existe. Suferinţa este condiţia în care trăim. Iar când apare, o recunoşti. O cunoşti ca fiind adevărul. Desigur, este just să vindeci bolile, să previi foametea şi nedreptatea, aşa cum o face organismul social. Dar nici o societate nu poate schimba natura existenţei. Nu putem preveni suferinţa. Această durere, ori aceea, de acord, dar nu Durerea. O societate nu poate ameliora decât suferinţa socială, suferinţa care nu este necesară. Restul rămâne. Rădăcina, realitatea. Toţi, aici de faţă, vom cunoaşte durerea. Dacă trăim cincizeci de ani, vom fi cunoscut durerea de cincizeci de ani. Şi în final vom muri. Aceasta este condiţia în care ne naştem. Mi-e teamă de viaţă! Există momente când… când sunt foarte speriat. Orice moment de fericire mi se pare trivial. Totuşi, mă întreb dacă totul nu este decât o neînţelegere — această căutare a fericirii, această teamă de durere… Dacă în loc de a se teme de ea, de a fugi de ea, omul ar putea-o… penetra, depăşi! Există ceva dincolo de suferinţă. Eul este acela care suferă şi este un loc unde eul încetează să mai existe. Nu ştiu cum să mă exprim, dar cred că realitatea — adevărul pe care eu îl recunosc în suferinţă, dar nu-l întâlnesc în confort şi fericire — că realitatea durerii nu este durerea. Dacă poţi trece prin asta, dacă o poţi îndura până la capăt.
— Realitatea vieţii este în iubire, în solidaritate, spuse o fată înaltă, cu ochii blânzi. Iubirea este adevărata condiţie a vieţii umane.
— Nu, Shev are dreptate, interveni Bedap dând din cap. Iubirea nu este decât una dintre căi şi poate merge în direcţie greşită şi eşua. Durerea nu greşeşte niciodată. De aceea nu prea avem de ales când este vorba să o îndurăm. O vom face, fie că ne place sau nu.
— Dar n-o vom face! exclamă fata cu părul scurt, dând din cap cu vehemenţă. Unul dintr-o sută, unul dintr-o mie parcurge tot drumul, până la capăt. Ceilalţi ne prefacem că suntem fericiţi, sau pur şi simplu devenim indiferenţi. Suferim, dar nu îndeajuns. Şi suferim pentru nimic.
— Şi ce ar trebui să facem? întrebă Tirin. Să începem să ne dăm cu ciocanele în cap timp de o oră în fiecare zi pentru a fi siguri că suferim îndeajuns?
— Tu faci un cult din durere, spuse altul. Ţelul unui odonian este pozitiv, nu negativ. Suferinţa este disfuncţională, exceptând cazul în care se manifestă ca o atenţionare a trupului împotriva pericolului. Din punct de vedere psihologic şi social este doar distructivă.
— Ce altă motivaţie a avut Odo decât o sensibilitate de excepţie la suferinţă — a ei şi a celorlalţi? replică Bedap.
— Dar întregul principiu al ajutorului reciproc este conceput să prevină suferinţa!
Shevek stătea pe masă, cu picioarele sale lungi atârnând, chipul concentrat şi calm.
— Aţi văzut vreodată pe cineva murind? îi întrebă el.
Cei mai mulţi văzuseră, în vreun domiciliu, sau cu prilejul serviciului voluntar la spital. Toţi în afară de unul ajutaseră, într-un moment sau altul, la înhumarea morţilor.
— Când eram în tabăra din sud-est am cunoscut un om. Pentru prima dată vedeam aşa ceva. Aveau o defecţiune la motorul aeromobilului, s-a prăbuşit la decolare şi a luat foc. L-au scos cu arsuri pe tot corpul. A mai trăit aproximativ două ore. N-ar fi putut fi salvat. Nu avea nici un motiv sa mai trăiască atât de mult, nici un fel de justificare pentru acele două ore. Aşteptam să ne expedieze anestezice de pe coastă. Am rămas eu cu el, împreună cu încă două fete. Participasem la încărcarea avionului. Nu era nici un medic. Nu puteam face nimic pentru el. Doar să mă aflu acolo, să fiu cu el. Era în stare de şoc, dar aproape conştient. Avea dureri îngrozitoare, mai ales de la mâini. Nu cred că îşi dădea seama că restul trupului său era carbonizat complet, simţea asta mai ales în mâini. Nu-l puteai atinge pentru a-l linişti, pielea şi carnea s-ar fi desprins la atingere şi ar fi ţipat. Nu puteai face nimic pentru el. Nici un fel de ajutor pe care să i-l oferi. Poate că ştia că suntem acolo, nu ştiu. Nu l-a ajutat la nimic. Atunci mi-am dat seama… Înţelegeţi… că nu poţi face nimic, pentru nimeni. Nu ne putem salva unul pe altul. Nici pe noi înşine.