— Visaţi la fel cum construiţi, adică superb, spuse Shevek încă reţinut şi distant.
Mai erau şi alte lucruri pe care Oegeo şi ceilalţi doreau să i le arate ori să le discute cu el, dar nu după multă vreme Shevek spuse, cu o simplitate care preîntâmpina orice intenţie ironică:
— Cred că ar fi mai bine să mă conduceţi înapoi la însoţitorii mei.
Ceea ce se şi întâmplă. Îşi luară rămas bun cu o căldură reciprocă, după care Shevek intră în maşină, pentru a coborî din nou.
— Era să uit, spuse el. Mai avem timp să mai vedem şi altceva la Drio?
— Nu mai este nimic la Drio, răspunse Pae, politicos ca întotdeauna şi încercând să-şi ascundă îngrijorarea cu privire la escapada de patru ore a lui Shevek în mijlocul inginerilor.
— Aş dori să văd fortul.
— Care fort, domnule?
— Un castel vechi, de pe vremea regilor. A fost mai târziu utilizat drept închisoare.
— Orice construcţie de acest fel ar fi fost demolată. Fundaţia a reconstruit în întregime oraşul.
Odată instalaţi în maşină, pe când şoferul închidea uşile, Chifoilisk (o altă sursă probabilă pentru proasta dispoziţie a lui Pae) întrebă:
— De ce ai mai vrut să vezi un alt castel, Shevek? Îmi închipuiam că ai avut parte de destule ruine străvechi, să-ţi ajungă o vreme.
— Fortul din Drio este locul unde Odo a petrecut nouă ani, răspunse Shevek cu chipul imobil, aşa cum rămăsese de la discuţia cu Oegeo. După Insurecţia din 747. Acolo a scris Scrisorile din închisoare şi Analogia.
— Mă tem că a fost demolat, răspunse Pae, înţelegător. Drio era un fel de oraş muribund, iar Fundaţia a făcut curat şi a luat-o de la capăt.
Shevek dădu din cap, dar după ce maşina străbătu o şosea pe malul râului către intersecţia cu drumul spre Ieu Eun, trecu de o colină la cotul râului Seisse iar sus, pe colină, se afla o clădire greoaie, ruinată, implacabilă, cu turnuri sfărâmate din piatră neagră. Nimic nu ar fi putut fi mai diferit de construcţiile uimitoare, senine, ale Fundaţiei pentru cercetări spaţiale, domurile arătoase, fabricile luminoase, pajiştile şi cărările îngrijite. Nimic nu le-ar fi putut face să semene mai mult cu nişte fragmente de hârtie colorată.
— Cred că acela este Fortul, remarcă Chifoilisk cu obişnuita satisfacţie de a plasa o observaţie lipsită de tact acolo unde era cel mai puţin dorită.
— Toată în ruine, constată Pae. Trebuie să fie părăsită.
— Shevek, vrei să ne oprim şi să arunci o privire? întrebă Chifoilisk, gata să bată în geamul şoferului.
— Nu, răspunse Shevek.
Văzuse ce dorise. Încă mai exista un Fort la Drio. Nu avea nevoie să intre acolo şi să cerceteze sălile ruinate în căutarea celulei unde Odo petrecuse câţiva ani. Ştia cum arată o celulă de închisoare.
Înălţă privirea, cu chipul încă imobil şi rece, către zidurile greoaie, întunecate, care acum se înălţau aproape deasupra maşinii. Mă aflu aici de multă vreme, spunea fortul, încă mai sunt aici.
Revenit în apartamentul său, după cina în sala de mese a profesorilor plini, se aşeză singur în faţa şemineului neaprins. Era vară în A-Io, apropiindu-se de cea mai lungă zi a anului, şi deşi trecuse de opt, încă nu se întunecase. Cerul de dincolo de ferestrele arcuite încă mai arăta o tentă din culoarea sa din timpul zilei, un albastru pur, tandru. Aerul era plăcut, mirosind plăcut a iarbă cosită şi pământ reavăn. În capela de dincolo de pâlcul de pomi se vedea o lumină şi o muzică abia auzită străbătea prin aerul acela care vibra imperceptibil. Nu cântau păsările, era o muzică umană. Shevek ascultă cu atenţie. Cineva exersa Armoniile Numerice la armoniul din capelă. Lui Shevek îi erau la fel de cunoscute ca oricărui urrasian. Atunci când Odo a reînnoit relaţiile dintre oameni, nu a încercat să facă acelaşi lucru şi pentru relaţiile de bază ale muzicii. Ea întotdeauna respectase ce este necesar. Coloniştii din Anarres lăsaseră în urmă legile omului, dar aduseseră cu ei legile armoniei.
Încăperea mare, umbroasă, era tăcută, întunecându-se treptat. Shevek o cercetă cu privirea, arcurile duble, perfecte ale ferestrelor, marginile sclipind abia vizibil ale pardoselii parchetate, curbura energică, estompată a coşului de piatră, pereţii cu lambriuri, toate admirabile prin proporţii. Era o cameră frumoasă şi omenească. O cameră foarte veche. Casa profesorilor fusese construită în anul 540, acum patru sute de ani, cu două sute treizeci de ani înainte de Colonizare. Înainte ca Odo să se nască, generaţii de învăţaţi trăiseră, lucraseră, discutaseră, gândiseră, dormiseră şi muriseră în această cameră. Timp de secole Armoniile Numerice traversaseră pajiştea printre frunzele întunecate ale arborilor. Mă aflu aici de multă vreme, îi spunea camera, încă mă mai aflu aici. Dar tu ce cauţi aici?
Nu avea răspuns. Nu avea nici un drept asupra frumuseţii şi măreţiei acestei lumi, câştigate şi menţinute de munca, devotamentul, credinţa oamenilor săi. Paradisul este pentru aceia care fac Paradisul. El nu aparţinea acelor locuri. El era un om de frontieră, membrul unei seminţii care îşi negase trecutul, istoria. Coloniştii din Anarres întorseseră spatele Vechii Lumi şi trecutului acesteia, optând numai pentru viitor. Dar la fel de sigur cum viitorul devine trecut, tot aşa şi trecutul devine viitor. A nega nu înseamnă a realiza. Odonienii care părăsiseră Urras greşiseră, greşiseră în curajul lor disperat de a-şi nega istoria, de a renunţa la posibilitatea întoarcerii. Exploratorul care nu vrea să se întoarcă, ori nu vrea să-şi trimită înapoi corăbiile pentru a spune povestea sa, acela nu este explorator; e doar un aventurier, iar fiii săi se nasc în exil.
Ajunsese să iubească Urras, dar ce rost avea dragostea sa arzătoare? Nu aparţinea acestei lumi. Nici măcar nu era o părticică din aceasta. Nu făcea parte din lumea naşterii sale.
Singurătatea, certitudinea izolării pe care le simţise în prima oră la bordul navei de transport puse stăpânire pe el şi se instală ca starea lui adevărată, ignorată, suprimată dar absolută.
Era singur, aici, deoarece provenea dintr-o societate autoexilată. Întotdeauna fusese singur pe propria sa planetă, pentru că se exilase singur din societatea sa. Coloniştii făcuseră un pas mai departe. El făcuse doi. Era singur pentru că îşi asumase riscul metafizic.
Fusese destul de prost pentru a-şi închipui că poate să alăture două lumi cărora nu le aparţine.
Albastrul cerului nopţii din afara ferestrelor îi atrase privirea. Deasupra întunecimii vagi a frunzişului şi a turlei de la capelă, deasupra conturului negru al dealurilor care noaptea întotdeauna par mai îndepărtate si mai mici, îşi făcea apariţia o lumină, o strălucire mare, blândă. Răsărit de lună, îşi spuse el cu un sentiment recunoscător, de familiaritate. Nu există nici o întrerupere în deplinătatea timpului. În copilărie, de la fereastra domiciliului din Wide Plains, împreună cu Palat, văzuse Luna răsărind. O văzuse deasupra dealurilor tinereţii sale, deasupra câmpiilor uscate ale Pulberii, peste acoperişurile de la Abbenay, cu Takver alături.
Dar nu fusese niciodată Luna aceasta.
Umbrele se mişcau în jurul său, dar Shevek rămase nemişcat în timp ce Anarres se înălţa deasupra dealurilor străine, în plinătatea sa, cenuşiu marmorat şi alb-albăstrui, pâlpâitor. Lumina lumii sale îi umplu palmele goale.
4
Luminându-i chipul, soarele la apus îl trezi pe Shevek chiar în clipa în care dirijabilul, depăşind ultima trecătoare înaltă a munţilor Ne Theras, se îndreptă spre sud. Dormise cea mai mare parte a zilei, a treia din lunga sa călătorie. Noaptea petrecerii de adio era la o jumătate de lume în spatele său. Căscă, se frecă la ochi şi îşi scutură capul încercând să-şi alunge din urechi duduitul gros al motoarelor, după care se trezi complet, dându-şi seama că este aproape la capătul călătoriei, că trebuie să se apropie de Abbenay. Îşi lipi faţa de fereastra prăfuită şi iată, chiar acolo jos, între două coline de culoare ruginie, se afla un teren mare, împrejmuit de un zid, Portul. Privi cu atenţie, străduindu-se sa vadă dacă nu există vreo navă pe platformă. Oricât de vrednică de dispreţ, Urras era, totuşi, o altă lume, iar el vroia să vadă o navă dintr-o altă lume, un voiajor peste abisul uscat şi îngrozitor, un obiect făcut de mâini străine. Dar nu se afla nici o navă în Port.