Navele de marfă de pe Urras nu veneau decât de opt ori pe an şi nu stăteau decât atât cât era nevoie să descarce şi să încarce. Acestea nu erau vizitatori bineveniţi. Într-adevăr, pentru unii anarresieni, ele reprezentau o umilire permanent reînnoită.
Aduceau uleiuri fosile şi produse petroliere, anumite piese mai delicate pentru maşini şi componente electronice pe care unităţile productive anarresiene nu erau dotate pentru a le fabrica, uneori chiar un nou soi de pom fructifer ori de cereale pentru testare. Duceau înapoi pe Urras o încărcătură completă de mercur, cupru, aluminiu, uraniu, cositor şi aur. Pentru ei era o afacere nemaipomenit de bună. Împărţirea încărcăturii lor de opt ori pe an era cea mai prestigioasă funcţie a Consiliului Guvernelor Mondiale de pe Urras, principalul eveniment al bursei de mărfuri urrasiene. De fapt, Lumea Liberă de pe Anarres era o colonie minieră a planetei Urras.
Situaţia era iritantă. Cu fiecare generaţie, an de an, în cadrul dezbaterilor CPD de la Abbenay se auzeau proteste vehemente. "De ce continuăm aceste tranzacţii şi afaceri profitabile pentru proprietarieni belicoşi?" Iar minţi mai echilibrate ofereau întotdeauna acelaşi răspuns: "I-ar costa mai mult pe urrasieni să sape ei înşişi după minereuri; de aceea nu ne invadează. Dar dacă am întrerupe acordul comercial, ar folosi forţa." Cu toate acestea, era dificil pentru oameni care niciodată nu plăteau bani pentru nimic să înţeleagă psihologia costurilor, argumentul pieţei. Şapte generaţii de pace nu aduseseră şi încrederea.
De aceea, instituţia de muncă denumită "Apărare" nu trebuia niciodată să solicite voluntari. Majoritatea activităţilor la Apărare erau atât de plictisitoare încât nici nu se mai numea "muncă" în pravică, limbă care folosea acelaşi cuvânt pentru muncă şi joc, ci kleggich, corvoadă. Muncitorii de la Apărare constituiau echipajele celor douăsprezece vechi nave interplanetare, menţinându-le reparate şi pe orbită ca o reţea de gardă, asigurau supravegheri radar şi radiotelescopice în locuri izolate, efectuau schimburi plictisitoare la Port. Cu toate acestea, întotdeauna aveau o listă de aşteptare. Oricât de pragmatică era moralitatea pe care o asimila un tânăr anarresian, viaţa clocotea în el, cerându-i altruism, sacrificiu de sine, motivaţie pentru gestul absolut. Singurătatea, starea de veghe, pericolul, navele spaţiale — toate acestea ofereau atracţia aventurii. Aventura pură îl făcea pe Shevek să-şi turtească acum nasul de fereastră, până când Portul pustiu rămase undeva, în urma dirijabilului, lăsându-l dezamăgit pentru că nu zărise nici un nenorocit de transportor de minereu pe rampă.
Căscă din nou, se întinse şi apoi privi iarăşi afară, înainte, pentru a vedea ce era" de văzut. Dirijabilul trecea de ultima creastă, nu prea înaltă, a munţilor. În faţa sa, coborând către sud din braţele muntelui, strălucitoare în lumina soarelui la amiază, se vedea o imensă întindere de culoare verde.
Shevek o privi uimit, aşa cum o priviseră şi strămoşii săi cu trei mii de ani în urmă.
În al Treilea Mileniu, pe Urras, preoţii-astronomi din Serdonou şi Dhun urmăriseră cum anotimpurile modifică strălucirea roşcată a Celeilalte lumi şi dăduseră nume mistice câmpiilor şi lanţurilor de munţi şi mărilor care reflectau soarele. O regiune care se înverzea înaintea tuturor celorlalte în noul an lunar a fost numită Ans Hos, Grădina Minţii, Raiul de pe Anarres.
În mileniile care au urmat, telescoapele au dovedit că avuseseră dreptate. Ans Hos era, într-adevăr, zona cea mai favorizată de pe Annares, iar prima navă cu echipaj uman trimisă pe Lună aterizase chiar acolo, în locul acela verde dintre munţi şi mare.
Dar Raiul de pe Anarres s-a dovedit a fi uscat, rece şi bătut de vânturi, restul planetei fiind chiar mai vitreg. Viaţa nu evoluase dincolo de peşti şi plante fără flori. Aerul era rarefiat, la fel ca aerul pe Urras la altitudine foarte mare. Soarele îi ardea, vântul îi îngheţa, praful îi sufoca. Timp de două sute de ani de la prima aterizare Annares a fost explorată, cartografiată, investigată, dar nu colonizată. De ce să te muţi într-un deşert bântuit de vânturi când era destul loc în plăcutele văi de pe Urras?
Dar au urmat exploatările miniere. Epocile autodevastatoare ale Mileniului al nouălea şi începutului Mileniului următor secătuiseră rezervele de pe Urras şi o dată cu perfecţionarea rachetelor devenise mai ieftin să sapi mine pe Lună decât să extragi metalele necesare din minereuri sărace ori din apa de mare. În anul Urrasian IX-738 s-au pus bazele unei aşezări la poalele munţilor Ne Thera, de unde se extrăgea mercur, în vechea regiune Ans Hos. Au denumit aşezarea Anarres Town. Nu era oraş, nu erau femei. Bărbaţii semnau un contract pentru a lucra doi-trei ani ca mineri, apoi se întorceau acasă, în lumea reală.
Luna şi minele sale intrau sub jurisdicţia Consiliului Guvernelor Mondiale, dar pe partea cealaltă, în emisfera estică a Lunii, poporul Thu deţinea un mic secret: o bază de rachete şi o aşezare de mineri la minele de aur, cu soţiile şi copiii. Aceştia locuiau cu adevărat pe Lună, dar nimeni nu cunoştea aceasta cu excepţia guvernului lor. Prăbuşirea acelui guvern în anul 771 a condus la propunerea, exprimată în cadrul Consiliului de Guverne Mondiale, de a da Luna Societăţii Internaţionale a Odonienilor — cumpărându-i, deci, cu o lume nouă înainte ca aceştia să submineze fatal autoritatea legii şi suveranitatea naţională pe Urras. Anarres Town a fost evacuat şi în mijlocul agitaţiei din Thu, două ultime rachete au fost expediate grabnic pentru a-i aduce pe mineri. Dar nu toţi au preferat să se întoarcă. Unora le plăcea deşertul răvăşit de furtuni.
Mai bine de douăzeci de ani cele douăsprezece nave repartizate Coloniştilor odonieni de către Consiliu au circulat dus-întors între cele două lumi, până când milionul de suflete care alesese noul mod de viaţă a fost transportat peste abisul pustiu. Apoi Portul a fost închis imigraţiei, fiind lăsat deschis numai pentru navele de transport în cadrul Acordului Comercial. Anarres Town număra deja o sută de mii de oameni şi fusese denumit Abbenay, care în noua limbă a noii societăţi însemna Înţelepciune, sau Minte.
Descentralizarea fusese un element esenţial în planurile lui Odo pentru societatea pe care nu a trăit să o vadă fondată. Nu avea nici o intenţie de a încerca o dezurbanizare a civilizaţiei. Deşi sugerase că limita naturală pentru mărimea unei comunităţi depinde de dependenţa sa de zona imediat înconjurătoare pentru alimentaţia esenţială şi energie, intenţia sa fusese ca toate comunităţile să fie conectate prin reţele de comunicaţii şi transport astfel încât bunurile şi ideile să poată ajunge acolo unde erau necesare, iar administrarea să funcţioneze cu repeziciune şi uşurinţă şi nici o comunitate să nu fie izolată de la activităţile de schimb şi interschimb. Dar această reţea nu avea să fie condusă de sus în jos. Nu avea să existe nici un centru de control, nici o capitală, nici o organizaţie pentru mecanismele autoîntreţinute ale birocraţiei şi pentru tendinţa de dominaţie a indivizilor care urmăreau să devină căpitani, şefi, conducători de stat.