Cu toate acestea, planurile ei fuseseră bazate pe pământul generos de pe Urras. Dar pe aridul Anarres comunităţile au trebuit să se risipească pe suprafeţe mari în căutarea de resurse şi doar puţine dintre ele se puteau autoîntreţine, oricât de reduse le erau noţiunile cu privire la ceea ce este necesar pentru a se întreţine. Într-adevăr, reduseseră drastic, până la un minim sub care nu puteau trece. Nu intenţionau să revină la tribalismul preurban, pretehnologic. Ştiau că anarhismul lor este produsul unei civilizaţii foarte avansate, al unei culturi complexe şi diversificate, al unei economii stabile şi al unei tehnologii deosebit de industrializate care putea asigura o producţie ridicată şi transportul rapid al bunurilor. Oricât de mari erau distanţele care separau aşezările, acestea urmăreau idealul organicismului complex. Au construit mai întâi drumurile, apoi casele. Resursele speciale şi produsele fiecărei regiuni erau continuu interschimbate cu acelea ale altora, printr-un proces minuţios de menţinere a echilibrului, acel echilibru al diversităţii care reprezintă caracteristica vieţii, a ecologiei naturale şi sociale.
Dar, aşa cum spuneau ei în maniera lor analogică, nu poţi avea un sistem nervos fără cel puţin un ganglion, şi preferabil un creier. Trebuia să existe un centru. Computerele care coordonau administrarea lucrurilor, diviziunea muncii şi distribuirea bunurilor, precum şi federaţiile centrale ale majorităţii sindicatelor de muncă se aflau în Abbenay, chiar de la început. Şi de la bun început Coloniştii fuseseră conştienţi că această centralizare inevitabilă este o ameninţare continuă care nu poate fi contracarată decât printr-o vigilenţă continuă.
O, copilă-Anarhie, infinită promisiune, -
infinită precauţie
ascult, noaptea ascult
lângă leagănul ca noaptea de adânc
dacă-i e bine oare copilului…
Pio Atean, care şi-a luat numele pravic de Tober, a scris toate astea în al paisprezecelea an al Colonizării. Primele eforturi ale odonienilor de a exprima în noua limbă noua lor lume au fost stângace, diforme, tulburătoare.
Abbenay, mintea şi centrul lui Anarres era acum acolo, în faţa dirijabilului, pe întinsa câmpie verde.
Acel verde strălucitor, intens al ogoarelor era, fără îndoială, o culoare care nu provenea de pe Anarres. Numai aici şi pe ţărmurile calde ale Mării Keran se simţeau bine cerealele din Lumea Veche. În alte părţi, principalele recolte agricole erau constituite din holum-de-pământ şi iarbă mene.
Când Shevek avea doar nouă ani, sarcina lui la şcoală în timpul după-amiezelor constase în îngrijirea plantelor ornamentale din comunitatea Wide Plains — plante exotice, delicate, care trebuie hrănite şi scoase la soare la fel ca bebeluşii. În îndeplinirea acestei sarcini paşnice şi precise îl asistase pe un bătrân; îi plăcuse de bătrân şi îi plăcuseră plantele, pământul şi munca propriu-zisă. Când zări culorile câmpiei de la Abbenay şi-l aminti pe bătrân şi mirosul îngrăşămintelor din untură de peşte şi culoarea primilor muguri pe rămurelele dezgolite, verdele acela curat şi viguros.
În depărtare, printre ogoarele fremătând de viaţă, zări o pată de alb care, când dirijabilul ajunse deasupra ei, se separă în cuburi, ca sarea măcinată.
Un mănunchi de fulgere orbitoare la marginea răsăriteană a oraşului îl făcu să clipească şi să vadă, pentru câteva clipe, pete negre în faţa ochilor. Erau marile oglinzi parabolice care asigurau căldura solară pentru rafinăriile de la Abbenay.
Dirijabilul coborî la un depozit de mărfuri, iar Shevek porni pe străzile celui mai mare oraş din lume.
Erau străzi largi, curate. Erau lipsite de umbră, pentru că Abbenay era situat la mai puţin de treizeci de grade nord de ecuator şi toate clădirile erau joase, cu excepţia turnurilor puternice, de rezervă ale turbinelor eoliene. Soarele strălucea alb pe un cer dur, intens, albastru-violet. Aerul era limpede şi curat, fără fum sau umezeală. Exista o anumită animaţie a lucrurilor, o duritate a marginilor şi colţurilor, o claritate. Fiecare obiect ieşea în evidenţă separat, individualizat.
Elementele care alcătuiau Abbenay erau aceleaşi ca în oricare altă comunitate odoniană, repetate de mai multe ori: ateliere, fabrici, domicilii, dormitoare, centre de învăţare, centre de distribuţie, depouri, cantine. Clădirile mai mari erau cel mai adesea grupate în jurul unor pieţe deschise, conferind oraşului o textură de bază celulară; era o succesiune de subcomunităţi, ori cartiere. Industria grea şi fabricile de prelucrarea alimentelor aveau tendinţa de a se grupa la periferiile oraşului, iar modelul celular era repetat prin aceea că industrii înrudite erau adesea situate alături într-o anumită piaţă ori pe o anumită stradă. Prima formaţiune de acest gen pe care o traversă Shevek se dovedi o serie de piaţete, districtul textil, plin de ateliere pentru prelucrarea fibrei de holum, filaturi şi ţesătorii, vopsitorii şi centre de distribuirea ţesăturilor şi confecţiilor. Centrul fiecărei piaţete era plantat cu o mică pădure de stâlpi, împodobiţi de sus până jos cu steaguri şi fanioane multicolore, proclamând cu mândrie industria locală. Majoritatea clădirilor din oraş erau într-o mare măsură asemănătoare, robuste, construite sănătos din piatră ori piatră de mare turnată. În ochii lui Shevek unele păreau deosebit de mari, dar majoritatea erau de numai un etaj, datorită frecvenţei cutremurelor. Din acelaşi motiv ferestrele erau mici, confecţionate dintr-o folie rezistentă de plastic cu siliciu, incasabilă. Erau mici, dar numeroase, pentru că nici un fel de lumină artificială nu mai era asigurată cu o oră înaintea răsăritului până la o oră după apus. Nu se mai dădea nici un fel de căldură atunci când temperatura în exterior depăşea 55 de grade Fahrenheit. Asta nu însemna că la Abbenay era criză de energie, în nici un caz, cu turbinele sale eoliene şi generatoarele bazate pe diferenţa calorică a pământului, folosite pentru încălzire, dar principiul economiei organice era mult prea esenţial în funcţionarea societăţii pentru a nu afecta profund etica şi estetica. "Excesul este excrement", scrisese Odo în Analogie. "Excrementele reţinute în corp înseamnă otravă."
Abbenay era lipsit de otrăvuri, un oraş sterp, luminos, în culori aprinse şi puternice, cu aerul pur. Liniştit. Îl puteai vedea în totalitate, expus la vedere la fel de limpede ca sarea măcinată.
Nimic nu era ascuns.
Piaţetele, străzile austere, clădirile joase, incintele de lucru neîmprejmuite erau încărcate de vitalitate şi activitate. Pe măsură ce Shevek îşi continua drumul, era permanent conştient de prezenţa altor oameni mergând, muncind, discutând, chipuri trecând pe lângă el, voci strigându-se, bârfind, cântând, oameni vii, oameni făcând fel de fel de lucruri, oameni în plină activitate. Ateliere şi fabrici dădeau către pieţe ori către propriile lor curţi, iar uşile erau deschise. Trecu de un atelier de sticlărie, lucrătorul ridicând un mare strop topit cu aceeaşi nonşalanţă cu care un bucătar serveşte supa. În apropiere era o curte aglomerată unde spuma de mare era turnată pentru construcţii. Conducătoarea echipei, o femeie masivă îmbrăcată într-o salopetă albă de pulbere, supraveghea turnarea unei forme cu un splendid şi sonor torent de cuvinte. Urma apoi o mică fabrică de sârmă, o spălătorie de cartier, atelierul unui lutier, unde se confecţionau şi reparau instrumente muzicale, centrul districtual de distribuire a articolelor mărunte, un atelier de plăci ceramice. Activitatea care se desfăşura în fiecare din aceste locuri era fascinantă, cea mai mare parte având loc la vedere. Mai erau şi copii pe acolo, unii antrenaţi în muncă alături de adulţi, alţii jucându-se în ţărână; o fetiţă stătea cocoţată pe acoperişul centrului de învăţare cu nasul înfipt într-o carte. Producătorul de sârmă îşi decorase faţada atelierului cu modele de viţă de vie confecţionate din sârmă colorată, vesele şi ornamentale. Revărsarea de abur şi conversaţie prin uşile larg deschise ale spălătoriei era copleşitoare. Nici o uşă nu era încuiată, puţine erau închise. Nu existau nici un fel de ascunzişuri şi nici un fel de avertismente. Totul era la vedere, activitatea, viaţa oraşului, expuse ochiului şi mâinii. Din când în când, pe strada Depoului trecea în goană, sunând dintr-un clopot, un vehicul plin ochi cu oameni, oameni atârnaţi ciorchine de barele din exterior, femei în vârstă suduind cu năduf atunci când nu încetinea în dreptul staţiei lor pentru a se strecura afară, un băieţel pe o bicicletă artizanală urmărindu-l nebuneşte, scântei electrice revărsându-se albastre din reţeaua aeriană la intersecţii, ca şi cum vitalitatea aceea intensă, calmă a străzilor se acumula din când în când până la punctul de descărcare, aruncându-se în gol cu mare zgomot şi o trosnitură albastră şi miros de ozon. Acestea erau omnibuzele din Abbenay şi când treceau îţi venea să ovaţionezi.