Sabul era un bărbat mic de statură, îndesat şi cam şleampăt, de patruzeci de ani. Părul său facial era mai negru şi mai aspru decât de obicei, îndesindu-se pe bărbie într-o barbă în toată legea. Purta o haină grea, de iarnă pe care, după aspect, trebuie să o fi purtat de iarna trecută; terminaţiile mânecilor erau negre de murdărie. Comportamentul său era abrupt şi morocănos. Vorbea fragmentat, la fel cum mâzgălea mesaje pe fragmente de hârtie. Mârâia.
— Trebuie să înveţi iotica, mârâi el către Shevek.
— Să învăţ iotica?
— Am spus să înveţi iotica.
— Pentru ce?
— Ca să poţi citi fizica urrasiană! Atro, To, Baisk, toţi aceia. Nimeni nu a tradus-o în pravică, nimeni nu are de gând s-o facă. Sase oameni, poate, de pe Anarres, sunt capabili s-o înţeleagă. În orice limbă.
— Cum pot să învăţ iotica?
— Gramatica şi dicţionarul!
— Unde le găsesc? întrebă Shevek, fără a ceda teren.
— Aici, mârâi Sabul.
Scotoci pe poliţele dezordonate pline de cărţi mici, legate în verde. Mişcările sale erau abrupte şi iritante. Găsi în cele din urmă două volume groase, nelegate, pe un raft de jos şi le trânti pe masă.
— Anunţă-mă când te simţi competent să-l citeşti pe Atro în iotică. Până atunci nu am ce face cu tine.
— Ce fel de matematică utilizează urrasienii ăştia?
— Nimic de nasul tău.
— Se ocupă cineva aici de cronotopologie?
— Da, Turet. Poţi să-l consulţi.
— Mi-am pus în gând să asist la prelegerile lui Gvarab.
— De ce?
— Lucrările ei despre frecvenţă şi ciclu…
Sabul se aşeză şi se ridică din nou. Era insuportabil de agitat, agitat şi totuşi rigid, iritant.
— Nu-ţi pierde vremea. Ai depăşit-o pe bătrână în Teoria secvenţială, iar celelalte idei pe care le emite sunt nişte prostii.
— Mă interesează principiile Simultaneităţii.
— Simultaneitate! Cu ce rahaturi profitariene vă îndoapă Mitis acolo? întrebă fizicianul aprins la faţă, venele de pe tâmple zvâcnindu-i sub părul aspru, tuns scurt.
— Eu însumi am organizat un curs-seminar în acest domeniu.
— Maturizează-te. Maturizează-te. E timpul să te maturizezi. Acum te afli aici. Ne ocupăm de fizică aici, nu de religie. Renunţă la misticism şi maturizează-te. Cât de repede poţi învăţa iotica?
— Mi-au trebuit câţiva ani să învăţ pravica, răspunse Shevek, uşoara sa ironie lăsându-l pe Sabul complet neatins.
— Eu am învăţat-o în zece decade. Destul de bine pentru a citi Introducerea lui To. O, la dracu, ai nevoie de un text pe care să lucrezi. Ar putea fi foarte bine chiar acesta. Iată. Aşteaptă.
Sabul răscoli printr-un sertar supraîncărcat şi până la urmă reuşi să scoată o carte, o carte cu aspect ciudat, legată în albastru, fără Cercul Vieţii pe copertă. Titlul era tipărit cu litere aurii şi părea să spună Poilea Afioite, care nu avea nici un sens iar, formele unor litere erau neobişnuite. Shevek o privi atent, o luă de la Sabul, dar nu o deschise. Îl ţinea în mână, lucrul pe care dorise să-l vadă, obiectul străin, mesajul dintr-o altă lume.
Îşi aminti de cartea pe care i-o arătase Palat, cartea numerelor.
— Întoarce-te atunci când o vei putea citi pe asta, mârâi Sabul, iar Shevek se întoarse pentru a pleca, dar mârâitul lui Sabul spori în intensitate. Păstrează cărţile acestea asupra ta! Nu sunt pentru uzul general.
Tânărul se opri, se întoarse şi după un moment spuse cu glasul său calm, aproape sfios:
— Nu înţeleg.
— Nu îngădui nimănui să le citească!
Shevek nu răspunse. Sabul se ridică din nou şi se apropie de el.
— Ascultă. Eşti acum membru al Institutului Central de Ştiinţe, un fizician care lucrează cu mine, Sabul. Mă urmăreşti? Privilegiul înseamnă responsabilitate. Corect?
— Urmează să dobândesc unele cunoştinţe pe care nu trebuie să le împărtăşesc, spuse Shevek după o scurtă pauză, formulând răspunsul de parcă ar fi fost o propoziţie logică.
— Dacă ai găsi pe stradă un pachet cu capse explozive, le-ai împărţi cu fiecare puşti care ar trece pe lângă tine? Cărţile acelea sunt explozive. Acum înţelegi ce spun?
— Da.
— Bine.
Sabul se întoarse cu spatele, fierbând de ceea ce părea o mânie endemică, nu specifică. Shevek ieşi din încăpere, purtând cu grijă dinamita, cu repulsie şi o curiozitate devoratoare.
Se puse la treabă să înveţe iotica. Lucra singur în camera 46, în urma atenţionării lui Sabul şi pentru că i se părea cum nu se poate mai natural să lucreze singur.
Încă de foarte tânăr îşi dăduse seama că în anumite privinţe se deosebeşte de toţi cunoscuţii săi. Pentru un copil conştiinţa unei astfel de deosebiri este foarte dureroasă. Pentru că, fără să fi făcut nimic şi încă incapabil de a face ceva, nu o poate justifica. Prezenţa de nădejde şi iubitoare a adulţilor care, în felul lor, sunt de asemenea deosebiţi, este singura reasigurare pe care o poate avea un copil, iar Shevek nu beneficiase de aceasta. Tatăl său fusese, într-adevăr, deosebit de bun şi iubitor. Orice era Shevek, orice făcea el, Palat aproba şi era loial. Dar Palat nu cunoscuse acest blestem al deosebirii. El era la fel ca ceilalţi, ca toţi ceilalţi pentru care comunitatea era un lucru atât de simplu. Îl iubea pe Shevek, dar nu îi putea arăta ce este libertatea, acea recunoaştere a solitudinii fiecăruia, pe care doar ea o transcende.
Aşadar, Shevek era obişnuit cu o izolare interioară, amortizată de toate contactele întâmplătoare ale zilei şi de interferenţele vieţii comunale precum şi de tovărăşia câtorva prieteni. Aici, la Abbenay, nu avea nici un prieten şi, pentru că nu era aruncat în mediul dormitorului comun, nu-şi făcu nici unul. La douăzeci de ani era prea conştient de particularităţile minţii şi caracterului său pentru a fi deschis; era închis în el şi rezervat, iar colegii săi, simţind că rezerva sa este reală, nu încercau prea frecvent să se apropie de el.
În curând ajunse să-i fie dragă intimitatea camerei sale. Îşi savura independenţa totală. Ieşea din cameră numai pentru micul dejun şi cina la cantină şi făcea o scurtă plimbare zilnică pe străzile oraşului pentru a-şi pune în mişcare muşchii care întotdeauna fuseseră obişnuiţi cu exerciţiul. După care se întorcea în camera 46, la gramatica iotică. O dată la fiecare decadă sau două era chemat pentru "a zecea zi" de activitate comunitară în rotaţie, dar oamenii cu care lucra erau străini, nu cunoştinţe apropiate, aşa cum ar fi fost într-o comunitate restrânsă, aşa că aceste zile de muncă manuală nu au produs nici o întrerupere psihologică în izolarea sa ori în progresul său în studiul limbii iotice.
Gramatica fiind complexă, ilogică şi structurată îi făcea plăcere. Învăţarea limbii mergea rapid, odată ce stăpânea vocabularul de bază, deoarece cunoştea ce citeşte, cunoştea domeniul şi termenii şi ori de câte ori se bloca, propria intuiţie ori vreo ecuaţie matematică îi arătau unde ajunsese. Nu întotdeauna erau locuri unde mai fusese vreodată. Introducerea în Fizica Temporală a lui To nu era un manual pentru începători. Iar atunci dând s-a apropiat de mijlocul cărţii, Shevek nu mai citea iotică, citea fizică, înţelegând prea bine de ce Sabul îl pusese să-i citească pe fizicienii urrasieni înainte de orice altceva. Erau cu mult avansaţi faţă de orice se realizase pe Anarres în ultimii douăzeci-treizeci de ani. Cele mai sclipitoare idei conţinute în propriile lucrări ale lui Sabul cu privire la Secvenţă erau, de fapt, traduceri din iotică, nedeclarate.