Deci, se descoperi pe sine fără nici un fel de obligaţii dincolo de pregătirea acelor lecţii; restul timpului îi aparţinea în întregime. Nu se mai aflase într-o situaţie similară de când avea vreo douăzeci şi ceva de ani, în primii săi ani la Institutul din Abbenay. De atunci încoace, viaţa sa socială şi personală devenise tot mai complicată şi mai pretenţioasă. Fusese nu numai un fizician, dar şi partener, tată, odonian şi în cele din urmă reformator social. În aceste situaţii nu fusese protejat, nici măcar nu se aşteptase la vreo protecţie în faţa oricărei griji, ori responsabilităţi ivite. Nu fusese scutit de nimic; fusese doar liber să facă orice. Aici, era invers. La fel ca toţi studenţii şi profesorii, nu avea nimic altceva de făcut în afară de munca sa intelectuală, adică nimic. Li se făceau paturile, le erau măturate camerele, activităţile de rutină ale facultăţii erau asigurate, li se lăsa cale liberă. Fără soţii, fără familii. Nici o femeie. Studenţii Universităţii nu aveau voie să se însoare. Profesorii căsătoriţi locuiau — în timpul săptămânii de şapte zile, cu cinci ore pe zi — în cămine pentru burlaci, în campus, mergând acasă numai pentru weekend. Nimic nu îi distrăgea de la muncă. Tihnă totală pentru a lucra, toate materialele la dispoziţie, stimulare intelectuală, argumentaţie, conversaţie ori de câte ori era nevoie, nici un fel de presiuni. Într-adevăr, Paradis! Dar lui i se părea că nu poate să se apuce de treabă.
Îi lipsea ceva — lui, personal, îşi închipuia, nu locului. El, Shevek, nu era la înălţimea locului; nu era suficient de puternic pentru a primi ceea ce i se oferea cu atâta generozitate. In această oază minunată, se simţea uscat şi secătuit ca o plantă din deşert. Viaţa pe Anarres îl închisese, îi încuiase sufletul; apele vieţii ţâşneau pretutindeni în jurul lui, iar el încă nu putea bea.
Se forţă să lucreze, dar nici în asta nu găsi nici un fel de certitudine. Parcă şi-ar fi pierdut flerul pe care, în propria-i părere despre sine, îl considera drept principalul său avantaj faţă de ceilalţi fizicieni: simţul acela care-i spunea unde se află problema cu adevărat importantă, indiciul care îl conducea spre interior, către centru. Aici, părea să nu mai dispună de nici un simţ, de nici o direcţie. Lucră în Laboratoarele pentru Cercetarea Luminii, citi foarte mult şi în vara şi toamna care au urmat scrise trei lucrări — după standardele normale, o jumătate de an productivă. Dar îşi dădea seama că, de fapt, nu făcuse nimic real.
Într-adevăr, cu cât trăia mai mult pe Urras, cu atât mai puţin real i se părea. Parcă îi aluneca din mână, toată lumea aceea plină de vitalitate, magnifică, inepuizabilă pe care o văzuse de la ferestrele camerei sale în prima sa zi petrecută pe Urras. Aluneca din mâinile lui nepricepute, străine, evitându-l, iar când privea din nou ţinea în mână ceva cu totul diferit, ceva ce nu-şi dorise niciodată, un fel de hârtie mototolită, ambalaje, gunoaie.
Pentru lucrările scrise primi bani. Avea deja în contul deschis la Banca Naţională cele 10 000 de Unităţi Monetare Internaţionale (UMI) ale Premiului Seo Oen şi o primă de 5 000 UMI de la Guvernul Ioti. Suma era acum rotunjită de salariul de profesor şi de banii plătiţi de Universitate pentru cele trei monografii. La început, toate acestea i se părură caraghioase, apoi îl neliniştiră. Nu trebuia să elimine, ca fiind ridicol, ceva care aici părea de o importanţă covârşitoare. Încercă să parcurgă un manual elementar de economie; îl plictisi la culme, era ca şi cum ar fi ascultat pe cineva relatând fără să se mai oprească un vis lung şi stupid. Nu se putea forţa să înţeleagă modul de funcţionare al băncilor şi aşa mai departe, deoarece toate legile de funcţionare ale capitalismului îi erau la fel de străine ca şi ritualurile unei religii primitive, la fel de barbare, de elaborate şi de inutile. În sacrificiul uman oferit unei zeităţi ar putea exista cel puţin o frumuseţe eronată şi teribilă; în ritualurile cămătarilor, unde lăcomia, lenea şi invidia se presupune că pun în mişcare toate acţiunile oamenilor, până şi teribilul devenea banal. Shevek privea cu dispreţ şi lipsă de interes monstruoasa micime. Nu admitea, nu putea să admită că, în realitate, îl înspăimânta.
În a doua săptămână petrecută la A-Io, Saio Pae îl dusese la cumpărături. Deşi nu se gândea să-şi tundă părul — în definitiv, părul era o parte din fiinţa lui — avea nevoie de un costum de haine în stil urrasian şi o pereche de pantofi. Nu simţea nici o dorinţă de a părea mai străin decât arăta fără voia lui. Simplitatea vechiului său costum era de-a dreptul ostentativă, iar cizmele lui de deşert, moi, nefinisate păreau, într-adevăr, foarte ciudate pe lângă încălţămintea atât de modernă a ioticienilor.
Aşa că, la cererea sa, Pae l-a condus pe Bulevardul Saemtenevia, eleganta arteră comercială din Nio Esseia, pentru a fi pus la punct de un croitor şi un cizmar.
Întreaga întâmplare s-a dovedit atât de uimitoare pentru el, încât şi-a alungat-o din minte cât a putut de repede, dar luni de zile după aceea a avut vise, adevărate coşmaruri. Saemtenevia era un bulevard lung de două mile, o masă compactă de oameni, trafic şi lucruri de cumpărat, lucruri de vânzare. Haine, rochii, robe, pantaloni lungi sau scurţi, cămăşi, bluze, pălării, pantofi, ciorapi, eşarfe, şaluri, veste, cape, umbrele, îmbrăcăminte de purtat în timp ce dormi, în timp ce înoţi, în timp ce joci felurite jocuri; la o petrecere de după-amiază, la o petrecere seara, la o petrecere la ţară; haine de îmbrăcat atunci când călătoreşti, când mergi la teatru, când călăreşti ori sapi în grădină, când primeşti oaspeţi, ori te plimbi cu barca, haine pentru cină, haine pentru vânătoare — toate diferite, toate în sute de diferite croieli, culori, ţesături, materiale. Parfumuri, ceasuri, lămpi, statui, cosmetice, lumânări, tablouri, aparate de fotografiat, jocuri, vaze, canapele, ceainice, jocuri "puzzle", perne, păpuşi, strecurători, pernuţe pentru îngenuncheat, bijuterii, covoare, scobitori, calendare, o suzetă din platină cu mânerul din cristal de stâncă, o maşină electrică de ascuţit creioane, un ceas-brăţară cu cifrele din diamante, felurite suveniruri şi figurine şi fleacuri şi amintiri şi zorzoane şi bibelouri, toate inutile de la bun început, ori ornamentale pentru a le ascunde utilitatea; hectare întregi de extravaganţe, hectare de excremente. La primul bloc Shevek se oprise pentru a privi o haină miţoasă, cu pete, exponatul central dintr-o vitrină sclipitoare cu haine şi bijuterii.
— Asta costă 8 400 unităţi? a întrebat el neîncrezător, după ce citise recent într-un ziar că un "salariu de supravieţuire" era în jur de 2 000 de unităţi pe an.
— A, da, e blană veritabilă, destul de rară acum, când animalele sunt protejate, i-a răspuns Pae. Frumoasă, nu? Femeile sunt înnebunite după blănuri.
Şi-au continuat drumul. După încă un bloc, Shevek se simţea de-a dreptul epuizat. Nu se mai simţea în stare să privească. Vroia să-şi ascundă privirea.
Lucrul cel mai ciudat în privinţa străzii de coşmar era că nici unul din acele obiecte nu se confecţiona acolo. Erau doar vândute acolo. Unde erau, atunci, atelierele, fabricile, unde erau fermierii, meseriaşii, minerii, ţesătorii, chimiştii, sculptorii, vopsitorii, proiectanţii, maşiniştii, unde erau muncitorii, oamenii care le făceau? Ascunşi vederii, undeva, în altă parte. Toţi oamenii din toate magazinele erau fie cumpărători, fie vânzători. Nu aveau altă relaţie cu lucrurile decât aceea a posesiunii.