Studiase biologia la Institutul Regional din nord-vest, cu rezultate suficient de bune, aşa că a decis să vină la Institutul Central pentru continuarea studiilor. După un an fusese rugată să se înscrie într-un nou sindicat care organiza un laborator pentru creşterea şi ameliorarea rezervelor de peşte comestibil din cele trei oceane de pe Anarres. Când era întrebată cu ce se ocupă, răspundea, "Sunt ichtio-genetician." Îi plăcea munca aceasta, care întrunea două lucruri pe care ea le preţuia: cercetare efectivă, faptică şi un obiectiv specific de creştere, sau îmbunătăţire. Fără o astfel de muncă, nu ar fi fost mulţumită. Dar toate acestea în nici un caz nu-i erau suficiente. Cea mai mare parte din cele ce se petreceau în mintea şi spiritul ei aveau puţin de-a face cu genetica peştilor.
Interesul ei pentru peisaje şi fiinţe vii era o adevărată pasiune. Acest interes, impropriu numit "dragoste de natură", îi părea lui Shevek mult mai cuprinzător decât dragostea. Există suflete, îşi spunea el, al căror ombilic nu a fost tăiat niciodată. Care niciodată nu au fost înţărcate de la univers. Care nu înţeleg moartea ca pe un duşman. Care aşteaptă nerăbdătoare să putrezească şi să se preschimbe în humus. Era ciudat să o vadă pe Takver luând în mână o frunză, ori chiar o piatră. Ea devenea o extindere a pietrei, piatra o extindere a ei.
I-a arătat lui Shevek rezervoarele cu apă de mare de la laboratorul de cercetări, conţinând peste cincizeci de specii de peşti, mari şi mici, de culori mohorâte ori ţipătoare, eleganţi şi groteşti. Shevek era fascinat şi puţin uimit.
Cele trei oceane de pe Anarres erau la fel de pline de viaţă pe cât de lipsit era pământul de ea. Mările nu mai fuseseră conectate de câteva milioane de ani, aşa că formele lor de viaţă urmaseră cursuri de evoluţie insulare. Varietatea acestora era uluitoare. Niciodată nu-şi închipuise Shevek că viaţa se poate prolifera atât de nestăpânit, cu atâta exuberanţă; că, într-adevăr, exuberanţa era poate calitatea esenţială a vieţii.
Pe uscat, plantele se descurcau destul de bine în înfăţişarea lor austeră şi ţepoasă, dar acele animale care încercaseră să respire aer au renunţat aproape complet la proiect arunci când planeta a intrat într-o perioadă milenară de praf şi uscăciune. Au supravieţuit bacteriile, cele mai multe litofage, precum şi câteva sute de specii de viermi şi crustacee.
Omul îşi găsea locul cu grijă şi riscuri în acest sistem ecologic îngust. Dacă pescuia — dar fără prea multă lăcomie — şi dacă, folosind mai ales deşeuri organice drept îngrăşăminte, se putea încadra. Dar nu se putea încadra oriunde. Nu exista iarbă pentru ierbivore. Nu existau nici un fel de ierbivore pentru carnivore. Nu existau insecte care să fecundeze plantele cu flori; pomii fructiferi importaţi erau toţi fertilizaţi manual. Nici un animal nu a fost introdus de pe Urras pentru a tulbura delicatul echilibru al vieţii. Doar Coloniştii, care erau atât de bine curăţiţi în interior şi exterior, încât au adus cu ei un minim din fauna şi flora lor personală. Nici măcar purecele nu-şi croise drum pe Anarres.
— Îmi place biologia marină, îi spuse Takver lui Shevek în faţa rezervoarelor cu peşti, deoarece este atât de complexă, o adevărată reţea. Peştele acesta îl mănâncă pe acela, care la rândul lui mănâncă plevuşcă şi care mănâncă ciliate, care mănâncă bacterii şi tot aşa. Pe pământ nu sunt decât tipuri şi toate non-cordate — dacă nu pui la socoteală omul. Biologic vorbind, este o situaţie bizară. Noi, anarresienii, suntem izolaţi nenatural. În lumea veche există optsprezece tipuri de animale terestre; există clase, cum ar fi insectele, care au atâtea specii încât niciodată n-au putut fi numărate, iar câteva din aceste specii au populaţii de miliarde. Gândeşte-te: oriunde priveşti, animale, alte creaturi, împărţind cu tine pământul şi aerul. Cu atât mai mult te-ai simţi o parte.
Privirea ei urmărea curba zborului unui peştişor albastru — prin rezervorul tulbure. Shevek, concentrat, urmărea traseul peştelui şi traseul gândurilor ei. Se plimba printre rezervoare timp îndelungat şi adesea revenea împreună cu ea la laborator şi la acvarii, supunând aroganţa sa de fizician acelor mici şi ciudate vieţi, existenţei unor fiinţe pentru care prezentul este etern, fiinţe care nu se explică şi niciodată nu trebuie să-şi justifice comportamentul în faţa omului.
Majoritatea anarresienilor lucrau cinci până la şapte ore pe zi, cu două până la patru zile libere la fiecare decadă. Detaliile cu privire la regularitate, punctualitate, care zile vor fi libere şi aşa mai departe, erau stabilite între individ şi echipa sa de muncă, ori brigada, ori sindicatul, ori federaţia coordonatoare, sau indiferent la care nivel se putea realiza mai bine cooperarea şi eficienţa. Takver îşi conducea propriile proiecte de cercetare, dar munca şi peştii aveau propriile lor cerinţe imperative. Petrecea de la două până la zece ore pe zi în laborator, fără nici o zi liberă. Shevek ocupa acum două posturi didactice, un curs de matematică avansată la un centru de învăţare şi un altul la Institut.
Ambele cursuri aveau loc dimineaţa şi revenea în camera lor înainte de prânz. De obicei, Takver încă nu era acasă. Clădirea era destul de liniştită. Soarele încă nu ajunsese la fereastra dublă care dădea spre sud şi vest, peste oraş şi câmpii; camera era răcoroasă şi umbroasă. Corpurile mobile, delicate, concentrice suspendate la diferite nivele deasupra capului se mişcau cu precizia introvertită, tăcerea şi misterul organelor trupului ori proceselor mentale. Shevek se aşeza la masă în dreptul ferestrelor şi începea să lucreze, citind, ori luând notiţe, ori calculând. Treptat, lumina soarelui pătrundea în cameră, se deplasa pe hârtiile de pe masă, peste mâinile sale de pe hârtii, umplând camera de strălucire. Iar el lucra. Începuturile false şi inutilităţile anilor trecuţi se dovedeau a fi munca de jos, fundamentarea, făcută în întuneric, dar făcută bine. Pe aceasta, metodic şi atent, dar cu o îndemânare şi o siguranţă care nu păreau a-i aparţine, fiind mai degrabă cunoaşterea lucrând prin intermediul lui, construia structura frumoasă şi trainică a Principiilor Simultaneităţii.
Pentru Takver, ca pentru oricare bărbat ori femeie care ia asupra sa compania spiritului creator, sarcina nu era întotdeauna tocmai uşoară. Deşi existenţa ei îi era necesară lui Shevek, prezenţa ei efectivă putea însemna o distragere. Nu-i plăcea să ajungă acasă prea devreme, deoarece el adesea înceta lucrul la venirea ei, ceea ce nu i se părea în regulă. Mai târziu, când vor fi de vârstă mijlocie, va putea s-o ignore, dar la douăzeci şi trei de ani nu putea. Din acest motiv îşi aranjase activitatea la laborator în aşa fel încât să nu ajungă acasă decât spre seară. Nici chiar acesta nu era un aranjament perfect, fiindcă Shevek avea nevoie de îngrijire. În zilele în care nu avea ore, când venea ea poate că el stătuse la masă şase sau opt ore fără întrerupere. Când se ridica, se clătina de oboseală, mâinile îi tremurau şi cu greu izbutea să fie coerent. Uzura produsă de spiritul creator asupra recipienţilor săi este dură, îi uzează, îi îndepărtează, caută un alt model. Pentru Takver nu existau surogate, iar când vedea cât de epuizat era Shevek, protesta. Ar fi strigat aşa cum făcuse, cândva, Asieo, soţul lui Odo: "Pentru Dumnezeu, fată, nu poţi sluji Adevărul doar de fiecare dată câte puţin? — doar că în cazul acesta ea era fată şi nu îl cunoştea pe Dumnezeu.
Stăteau de vorbă, ieşeau la plimbare, ori se duceau la baia publică, după care luau cina la cantina Institutului. După masă urmau întruniri, ori vreun concert, sau se întâlneau cu prieteni, cu Bedap şi Salas şi cercul lor, cu Desar şi alţii de la Institut, cu colegii şi prietenii lui Takver. Dar întrunirile şi prietenii aveau pentru ei o valoare periferică. Nici participarea socială sau sociabilă nu reprezenta mare lucru; parteneriatul le era suficient şi n-o puteau ascunde. Situaţia nu părea a-i ofensa pe ceilalţi. Dimpotrivă. Desar, Salas, Bedap şi alţii veneau la ei aşa cum vin oamenii însetaţi la o fântână. Ceilalţi erau periferici pentru ei; ei ocupau o poziţie centrală pentru ceilalţi. Nu făceau mare lucru; nu erau mai binevoitori, ori vorbitori mai străluciţi decât alţii; şi totuşi, prietenii lor îi iubeau, depindeau de ei şi continuau să le aducă daruri — măruntele ofrande care circulau între aceşti oameni care nu posedau nimic şi aveau totuclass="underline" un fular tricotat manual, o bucăţică de granit bătută cu granate purpurii, o vază executată manual la atelierul Federaţiei Olarilor, un poem despre iubire, un set de nasturi din lemn sculptat, o cochilie spiralată din Marea Sorruba. Îi ofereau darul lui Takver, spunând: "Uite, lui Shev s-ar putea să-i placă chestia asta ca prespapier", sau lui Shevek, spunând: "Iată, s-ar putea lui Tek să-i placă culoarea asta." Oferind, încercau să se împărtăşească din ceea ce împărtăşeau Shevek şi Takver, să celebreze şi să preamărească.