Era o vară lungă, călduroasă şi luminoasă, vara anului 160 de la Colonizare. Ploile abundente ale primăverii înverziseră Câmpiile Abbenay şi aşezaseră praful, aşa că aerul era neobişnuit de curat; ziua soarele strălucea fierbinte, iar noaptea stelele se aprindeau puzderie. Când apărea Luna, se puteau distinge clar contururile continentelor, de sub orbitoarele vârtejuri albe ale norilor.
— De ce arată aşa de frumos? întrebă Takver, întinsă alături de Shevek sub pătura portocalie, cu luminile stinse, deasupra lor, abia perceptibile, Ocupaţiile Spaţiului Nelocuit, afară, dincolo de fereastra deschisă, Luna plină, suspendată în noapte, luminoasă. Atunci când ştim că e o planetă la fel ca aceasta, doar cu un climat mai bun şi oameni mai răi, când ştim că sunt toţi proprietarieni, că poartă războaie, emit legi şi mănâncă în vreme ce alţii flămânzesc… şi că, oricum, îmbătrânesc, au ghinion, fac reumatism la genunchi şi bătături la picioare, exact ca oamenii de pe aici… când cunoaştem toate acestea, atunci de ce continuă să arate aşa de fericită — de parcă viaţa de acolo trebuie să fie atât de fericită? Nu mă pot uita la strălucirea aceasta şi în acelaşi timp să-mi imaginez un omuleţ sinistru, cu mânecile slinoase
şi mintea atrofiată, cum e Sabul, locuind acolo. Pur şi simplu nu pot!
Braţele şi piepturile lor dezgolite erau lumina lunii. Puful fin, delicat de pe obrazul lui Takver forma o aureolă estompată deasupra trăsăturilor ei; părul ei şi umbrele erau negre. Shevek îi atinse braţul argintiu cu mâna lui argintie, mirându-se de căldura atingerii în lumina aceea rece.
— Dacă poţi vedea un lucru în întregul său, spuse el, pare întotdeauna frumos. Planete, vieţi… Dar de aproape, o lume se dovedeşte numai pământ şi pietre. Şi de la o zi la alta, viaţa se dovedeşte grea, oboseşti, pierzi sensul. Ai nevoie de distanţare, de interval. Pentru a vedea cât de frumos este pământul trebuie să-l vezi ca pe lună. Pentru a vedea cât de frumoasă este viaţa, trebuie s-o faci din perspectiva favorizantă a morţii.
— Asta se aplică pentru Urras. Să rămână acolo şi să fie Luna — eu nu o vreau! Dar n-am de gând să mă ridic pe o piatră de mormânt şi să privesc de sus viaţa şi să spun "Cât e de frumoasă!" Vreau să o văd în totalitate, chiar din centrul ei, aici, acum. Nu dau doi bani pe eternitate!
— N-are nici o legătură cu eternitatea, zise Shevek zâmbind, un bărbat slab şi păros, din argint şi umbre. Tot ce trebuie să faci pentru a vedea viaţa în întregul ei este să o vezi ca muritoare. Eu voi muri, tu vei muri; altfel, cum ne-am mai putea iubi? Soarele se va stinge; ce-l mai face să strălucească?
— Ah, tu, cu vorbele tale şi filozofia ta afurisită!
— Vorbe? Nu sunt vorbe. Nici măcar raţiune. Este atingerea mâinii. Eu ating plenitudinea. O ţin în mână. Care e lumina lunii? Care e Takver? Cum să-mi fie teamă de moarte? Când o am în mână, când ţin în mână lumina…
— Nu fii proprietarian! murmură Takver.
— Sufletul meu drag, nu plânge.
— Eu nu plâng. Tu plângi. Sunt lacrimile tale.
— Mi-e frig. Lumina lunii este rece.
— Întinde-te.
Un tremur mare îi cuprinse trupul când ea îl luă în braţe.
— Mi-e teamă, Takver, şopti el.
— Taci, frate, suflet drag.
În noaptea aceea dormiră unul în braţele celuilalt. În noaptea aceea şi multe alte nopţi.
7
Shevek găsi o scrisoare într-unul din buzunarele hainei îmblănite pe care o comandase pentru iarnă la magazinul din strada aceea de coşmar. Habar n-avea cum ajunsese scrisoarea acolo. Cu siguranţă că nu fusese în corespondenţa care i se aducea de trei ori pe zi şi care consta în întregime din manuscrise si articole de la fizicieni de pe tot cuprinsul planetei, invitaţii ia. recepţii şi mesaje neprefăcute de la copii. Aceasta era un petec de hârtie subţire, împăturită şi lipită fără plic, nu avea nici un timbru sau ştampilă de la nici una din cele trei companii poştale în concurenţă.
O deschise, oarecum neliniştit şi citi: "Dacă eşti Anarhist, de ce colaborezi cu sistemul de putere care trădează Lumea ta şi Speranţa Odoniană? Chiar te afli aici pentru a ne aduce acea Speranţă? Suferind de nedreptate si oprimare, privim către Lumea Soră în noaptea întunecată. Vino alături de noi, fraţii tăi!" Nu era nici o semnătură, nici o adresă.
Scrisoarea îl tulbură pe Shevek atât moral cât şi intelectual; se simţea zguduit, dar nu din cauza surprizei, ci dintr-un fel de panică. Ştia că ei există, dar unde? Nu întâlnise pe nici unul dintre ei, nici nu văzuse vreunul, nu cunoscuse încă un om sărac. Îngăduise construirea unui zid în jurul lui şi nu băgase de seamă. Acceptase adăpost, la fel ca un proprietarian. Fusese cooptat, exact aşa cum spusese Chifoilisk.
Dar nu ştia cum să doboare zidul. Iar dacă reuşea, unde s-ar fi putut duce? Panica îl cuprinse şi mai mult. Către cine s-ar putea îndrepta? Era înconjurat din toate părţile de zâmbetele celor bogaţi.
— Aş vrea să stau de vorbă cu tine, Efor.
— Da, domnu'. Scuzaţi, domnu'. Eu fac loc. Pun astea aici.
Servitorul manevra cu îndemânare tava grea, ridica într-o clipită capacele vaselor, turna ciocolata amară în aşa fel încât se ridica până la marginea ceştii fără să se verse nici un strop. Evident, îi plăcea ritualul de la micul dejun şi faptul că Shevek îl accepta, fiind la fel de limpede că nu doreşte nici o întrerupere neprevăzută a acestuia. De cele mai multe ori vorbea într-o iotică inteligibilă dar acum, de îndată ce Shevek spusese că vrea să discute cu el, Efor trecuse la acel staccato al dialectului orăşenesc. Shevek învăţase puţin să-l înţeleagă; modificarea valorii sunetelor era consistentă, odată ce te obişnuiai, dar apocopele îl lăsau nedumerit. Jumătate din cuvinte rămâneau nerostite. Era ca un cod, îşi spunea Shevek, de parcă aceşti "Nioti" — cum se numeau ei înşişi — nu doreau să fie înţeleşi de străini.
Servitorul rămase în picioare, aşteptând să-i facă plăcere lui Shevek. Ştia — învăţase idiosincraziile acestuia încă din prima săptămână — că Shevek nu vrea ca el să-i ţină scaunul, sau să-l servească în timp ce mănâncă. Postura lui dreaptă, atentă era îndeajuns pentru a îndepărta orice speranţă de familiaritate.
— Nu vrei să stai jos, Efor?
— Dacă aşa doriţi, domnu', răspunse omul mutând un fotoliu cu aproape doi centimetri dar fără a lua loc.
— Iată despre ce vreau să vorbim. Ştii că nu-mi place să-ţi dau dispoziţii.