Kimoe încercă să-i explice termenul "statut", nu izbuti şi reveni la primul subiect.
— Chiar nu există nici o deosebire între munca bărbaţilor şi cea a femeilor?
— Ei bine, nu. Pare să existe o bază foarte mecanicistă pentru diviziunea muncii, nu crezi? Un om îşi alege munca în funcţie de interes, talent, forţă… Ce are sexul de a face cu asta?
— Bărbaţii sunt, fizic, mai puternici, conchise doctorul cu o siguranţă profesională.
— Da, de multe ori, şi chiar mai mari de statură. Dar ce importanţă are asta când noi avem maşini? Dar chiar şi atunci când nu avem maşini, când trebuie să săpăm cu lopata şi să cărăm cu spinarea, poate că bărbaţii muncesc mai repede — cei mari — dar femeile muncesc mai mult… De multe ori mi-am dorit să fiu la fel de rezistent ca o femeie.
Din politeţe, Kimoe îl privi doar, cu ochii mari, şocat.
— Bine, dar pierderea a… a tot ce este feminin… a delicateţei, … şi pierderea respectului de sine masculin… Cu siguranţă că nu poţi pretinde, în munca ta, că femeile sunt egalii tăi? În fizică, în matematică, sau ca intelect. Nu poţi pretinde că te cobori tot timpul la nivelul lor.
Shevek s-a aşezat pe scaunul confortabil, capitonat şi a privit în jurul salonului pentru ofiţeri. Pe ecran, conturul strălucitor al planetei Urras atârna nemişcat pe fundalul spaţiului negru, ca un opal albastru-verzui. În ultimele zile imaginea aceea frumoasă şi salonul îi deveniseră familiare, dar în momentul acela culorile aprinse, scaunele curbate, iluminatul ascuns, mesele de joc şi ecranele televizoarelor, toate îi păreau la fel de străine ca atunci când le văzuse pentru prima dată.
— Kimoe, nu consider că pretind prea mult, a spus el.
— Desigur, am cunoscut femei extrem de inteligente, femei care gândeau exact ca un bărbat, a răspuns doctorul în grabă, conştient că aproape striga cuvintele, că — îşi spunea Shevek — bătuse cu pumnii în uşa încuiată şi strigase…
Shevek schimbă subiectul conversaţiei, dar nu încetă să se gândească la acesta. Problema superiorităţii şi inferiorităţii trebuie să fie de o importanţă majoră în viaţa socială de pe Urras. Dacă pentru a se respecta pe sine Kimoe se vedea nevoit să considere jumătate din rasa umană ca fiindu-i inferioară, cum izbuteau femeile să se auto-respecte? Îi considerau pe bărbaţi inferiori? Şi cum afectau toate acestea viaţa lor sexuală? Ştia din scrierile lui Odo că în urmă cu două sute de ani principalele instituţii sexuale urrasiene fuseseră "căsătoria", un parteneriat autorizat şi susţinut de sancţiuni legale şi economice şi "prostituţia", care părea un termen mult mai larg, împerechere, în modul economic. Odo le condamnase pe amândouă, deşi ea însăşi fusese "căsătorită". Şi oricum, instituţiile trebuie să se fi schimbat foarte mult în două sute de ani. Dacă avea de gând să trăiască pe Urras şi cu urrasienii, ar face bine să se lămurească.
Era ciudat că până şi sexul, timp de ani de zile o sursă de uşurare, încântare şi bucurie, devenise peste noapte un teritoriu necunoscut, unde trebuie să păşească atent şi să-şi recunoască ignoranţa. Şi totuşi, acesta era adevărul. Era prevenit nu numai de izbucnirea ciudată de dispreţ şi mânie a lui Kimoe, dar şi de o vagă impresie anterioară pe care episodul respectiv o adusese în prim plan. Atunci când abia sosise pe navă, în ceasurile acelea lungi de febră şi disperare, fusese derutat, uneori încântat şi alteori iritat de o senzaţie extrem de simplă: moliciunea patului. Deşi doar un pat de cazarmă, salteaua ceda sub greutatea sa cu o supleţe mângâietoare. Îi ceda, îi ceda atât de insistent încât era întotdeauna conştient de asta când adormea. Atât plăcerea cât şi iritarea pe care i-o produceau erau cu siguranţă erotice. Mai era şi dispozitivul acela de uscat cu aer cald: acelaşi efect. O gâdilare. Iar design-ul mobilierului din salonul ofiţerilor, curbele moi de plastic în care fusese forţată duritatea lemnului şi oţelului, netezimea şi delicateţea suprafeţelor şi texturilor, nu erau toate acestea la fel de insinuant şi insistent erotice? Se cunoştea pe sine destul de bine pentru a fi sigur că numai câteva zile fără Takver, chiar şi în condiţii de stres puternic, nu ar fi trebuit să-l epuizeze într-o asemenea măsură încât să simtă o femeie în fiecare tăblie de masă. Doar dacă nu cumva femeia se afla chiar acolo! Oare producătorii de mobilier urrasieni erau toţi celibatari? În cele din urmă renunţă. Va afla destul de curând, chiar pe Urras.
Chiar înainte de a-şi pune centurile în vederea coborârii, doctorul îl vizită în cabină pentru a controla evoluţia diverselor imunizări, dintre care ultima, o inoculare împotriva ciumei, îi producea lui Shevek o stare de vomă şi ameţeală. Kimoe îi dădu încă o pilulă.
— Asta vă va fortifica pentru aterizare, spuse el.
Shevek o înghiţi cu stoicism. Doctorul îşi făcu de lucru cu trusa medicală şi deodată începu să vorbească foarte repede:
— Dr. Shevek, nu cred că mi se va îngădui să vă mai îngrijesc, deşi s-ar putea, dar dacă nu, am vrut să vă spun că asta… că eu… că pentru mine a fost o mare onoare. Nu pentru că… dar deoarece am ajuns să respect… să apreciez… asta pur şi simplu ca fiinţă umană, amabilitatea dumneavoastră, adevărata dumneavoastră bunătate…
Iar cum durerea de cap a lui Shevek nu lăsa să treacă nici un răspuns mai potrivit, se întinse şi luă mâna lui Kimoe, spunând: "Arunci, să ne mai întâlnim, frate!". Kimoe îi strânse mâna nervos, în stil urrasian, după care părăsi în grabă cabina. După plecarea acestuia, Shevek îşi dădu seama că îi vorbise în pravică, numindu-l "ammar", adică frate, într-o limbă pe care Kimoe de fapt nu o înţelegea.
Difuzorul din perete revărsa ordine răstite. Shevek asculta, cu o senzaţie de ameţeală şi detaşare. Senzaţiile reintrării în atmosferă făceau să-i sporească starea de ameţeală; era conştient de o speranţă mică, dar profundă, că nu va fi nevoit să vomeze. Nu îşi dădu seama că aterizaseră până la reapariţia la fel de grăbită a lui Kimoe, care îl conduse repede în salonul ofiţerilor. Ecranul pe care Urras păruse atâta vreme suspendată, învăluită în nori şi luminoasă, era acum alb. Încăperea era plină de lume. De unde apăruseră toţi aceştia? Se simţi surprins şi încântat de propria capacitate de a se ridica, de a face paşi, de a strânge mâini. Se concentra foarte mult asupra acestor lucruri, lăsând sensurile să treacă pe lângă el. Voci, zâmbete, mâini, cuvinte, nume. Mereu, numele său: dr. Shevek, dr. Shevek… În momentul următor el şi toţi necunoscuţii din jurul său coborau o rampă acoperită, toate glasurile erau foarte puternice, pereţii reflectând cuvintele. Conversaţia scăzu în intensitate. Un aer străin îi atinse faţa.
Ridică privirea iar în momentul în care trecu de pe rampă la nivelul solului, se împiedică şi aproape căzu. În intervalul acela dintre începutul unui pas şi finalizarea sa se gândi la moarte, iar la sfârşitul pasului se afla pe un nou pământ.
Îl înconjura o seară atotcuprinzătoare, cenuşie. Lumini albastre, estompate de pâclă, ardeau în depărtare, de cealaltă parte a unui rachetodrom înceţoşat. Aerul de pe faţă şi mâini, din nări şi gât şi plămâni era rece, umed, cu diferite parfumuri, plăcut. Nu era străin. Era aerul lumii din care provenise propria lui rasă, aerul de acasă.
Cineva îl prinsese de braţ atunci când se împiedecase. În faţa ochilor îi fulgerau lumini. Fotoreporterii filmau scena pentru programele de actualităţi: Primul Om de pe Lună, o siluetă înaltă, firavă, într-o aglomerare de demnitari şi profesori şi ofiţeri de securitate, capul său cu o claie de păr ţinut foarte drept (astfel ca fotografii să-i poată surprinde fiecare trăsătură), de parcă ar fi încercat să privească pe deasupra reflectoarelor, către cer, cerul acela nemărginit de ceaţă care ascundea stelele, luna, toate celelalte lumi. Ziariştii încercau să străpungă cordoanele de poliţişti: "Dr. Shevek, în acest moment de importanţă istorică, doriţi să faceţi o declaraţie?", fiind imediat respinşi. Oamenii din jur îl îndemnau să avanseze. Îl duseră pe sus către limuzina care aştepta, deosebit de fotogenic până în ultima clipă, cu părul său lung şi expresia aceea ciudată de durere şi recunoştinţă pe chip.