— Nu se rad deloc.
— Niciodată? Pe niciunde? O, Doamne! Hai să vorbim despre altceva.
— Despre tine! spuse el şi se rezemă de malul acoperit de iarbă, destul de aproape de Vea pentru a fi înconjurat de parfumurile naturale şi artificiale ale trupului ei. Vreau să ştiu dacă o femeie urrasiană este mulţumită să fie întotdeauna inferioară.
— Inferioară faţă de cine?
— Faţă de bărbaţi.
— A…, la asta te referi! Ce te face să crezi că sunt inferioară?
— Pare că tot ceea ce produce societatea voastră este făcut de bărbaţi. Industria, arta, conducerea, guvernarea, deciziile. Toată viaţa purtaţi numele tatălui şi numele soţului. Bărbaţii merg la şcoală şi voi nu. Ei sunt toţi profesorii, judecătorii, poliţiştii, guvernul, nu? De ce le permiteţi să controleze totul? De ce nu faceţi ce vă place?
— Dar facem ce ne place. Femeile fac exact ce doresc. Şi nici nu trebuie să se murdărească pe mâini, ori să poarte căşti metalice, ori să stea în picioare în directorat, strigând la alţii s-o facă.
— Dar ce faceţi, de fapt?
— Cum ce? Îi conducem pe bărbaţi, bineînţeles! Şi ştii, nu există absolut nici un pericol să le-o spui, pentru că niciodată nu cred. Nu fac decât să spună, "Ha, ha, ha, caraghioasă femeiuşcă!" şi te bat pe cap şi pleacă ţanţoşi, zdrăngănindu-şi medaliile, total mulţumiţi de sine.
— Iar tu eşti, de asemenea, mulţumită de tine?
— Bineînţeles că sunt.
— Nu cred.
— Pentru că nu se potriveşte cu principiile tale. Bărbaţii au întotdeauna teorii, iar lucrurile trebuie să se potrivească cu acestea.
— Nu, nu din cauza teoriilor, ci pentru că văd că nu eşti mulţumită. Că eşti agitată, nesatisfăcută, primejdioasă.
— Primejdioasă! râse Vea, radioasă. Un compliment groaznic de frumos! De ce sunt primejdioasă, Shevek?
— De ce? Pentru că tu ştii că în ochii bărbaţilor eşti un obiect, un obiect posedat, cumpărat, vândut. Aşa că nu te gândeşti decât cum să-i înşeli pe proprietari, cum să te răzbuni…
— Sst! făcu ea punându-i mâna delicată la gură, intenţionat. Ştiu că nu vrei neapărat să fii vulgar. Te iert. Dar e suficient.
Shevek se încruntă, furios de ipocrizia ei, dar şi la gândul că s-ar putea să o fi jignit cu adevărat. Încă mai simţea pe buze scurta atingere a mâinilor ei.
— Îmi cer scuze, spuse el.
— Nu, nu. Cum să poţi înţelege, venind de pe Lună? Şi oricum, nu eşti decât un bărbat… Cu toate acestea, am să-ţi spun ceva. Dacă aţi lua-o pe una din "surorile" voastre de acolo de sus, de pe Lună şi i-aţi oferi şansa să-şi dea jos cizmele, să facă o baie cu uleiuri, să se depileze, să-şi pună o pereche de sandale drăguţe şi un giuvaer pe pântece şi să se parfumeze, i-ar plăcea. Şi chiar vouă v-ar plăcea! O, cum v-ar mai plăcea! Doar că voi, amărâţilor, cu teoriile voastre cu tot, n-o veţi face. Toţi fraţi şi surori şi nici un fel de distracţie!
— Ai dreptate, răspunse Shevek. Nici un fel de distracţie. Niciodată. Cât c ziua de lungă pe Anarres, scoatem plumb din măruntaiele minelor, iar când vine seara, după masa de trei grăunţe de holum fierte într-o lingură de apă tulbure, recităm antifonic Proverbele lui Odo, până când se face ora de culcare. Ceea ce facem cu toţii, separat şi cu cizmele în picioare.
Fluenţa sa în iotică nu era suficientă pentru a-i permite revărsarea de cuvinte care ar fi fost posibilă în propria sa limbă, una din fanteziile sale neaşteptate pe care numai Takver şi Sadik le auziseră suficient de des pentru a se obişnui cu ele, dar, chiar şi aşa, o surprinse pe Vea. Râsul ei specific răsună profund şi spontan.
— Doamne Sfinte, pe deasupra mai eşti şi amuzant! A mai rămas oare ceva ce tu nu eşti?
— Vânzător, răspunse el.
Vea îl studie, zâmbind. În atitudinea ei era ceva profesional, de actriţă. De regulă, oamenii se privesc unul pe altul intens, de la mică distanţă, doar dacă sunt mame şi copiii lor, medici şi pacienţi, îndrăgostiţi.
— Vreau să mai mergem, spuse el, ridicându-se.
Vea îi întinse mâna, pentru ca el să o poată prinde şi să o ajute să se ridice. Gestul era indolent şi încurajator, dar ea i se adresă cu o oarecare tandreţe în glas.
— Chiar că eşti ca un frate… Ia-mi mâna. Nici o grijă, îţi voi da drumul!
Străbătură cărările marelui parc. Intrară în palat, păstrat ca muzeu al timpurilor de demult ale regilor, deoarece Vea spunea că îi place să privească bijuteriile de acolo. Portrete de lorzi şi prinţese arogante se uitau la ei de pe pereţii acoperiţi cu brocart şi de pe căminele sculptate. Încăperile erau pline de argint, aur, cristal, lemn de esenţe rare, tapiserii şi bijuterii. Dincolo de cordoanele de catifea stăteau gardienii. Uniformele cu negru şi purpuriu ale acestora se asortau bine cu splendorile de acolo, cu ornamentele de aur, cu cuverturile din ţesătură de pene, doar chipurile nu se potriveau; erau chipuri plictisite, obosite, epuizate de efortul de a sta în picioare toată ziua printre străini, îndeplinind o sarcină inutilă. Shevek şi Vea ajunseră la o vitrină de sticlă în care se afla mantia reginei Teaea, confecţionată din pieile tăbăcite ale rebelilor jupuiţi de vii pe care acea femeie cumplită şi sfidătoare o purtase atunci când trecuse printre oamenii ei loviţi de ciumă pentru a se ruga lui Dumnezeu să pună capăt molimei, cu patru sute de ani în urmă.
— După mine, seamănă grozav cu pielea de capră, spuse Vea, examinând zdreanţă aceea decolorată, uitată de vreme din vitrina de sticlă, după care înălţă privirea către Shevek. Te simţi bine?
— Cred că mi-ar plăcea să ies de aici.
Ajuns afară, în parc, faţa sa îşi mai pierdu din paloare, dar privi înapoi, către zidurile palatului, plin de ură.
— De ce continuaţi să rămâneţi agăţaţi de ruşinea voastră? întrebă el.
— Dar nu e decât istorie. Astfel de lucruri nu s-ar mai putea întâmpla în zilele noastre!
Îl duse la un matineu la teatru, o comedie despre tineri căsătoriţi şi soacrele lor, plină de glume despre împerechere, care niciodată nu pomeneau cuvântul. Shevek se strădui să râdă atunci când râdea şi Vea. După aceea, intrară într-un restaurant din centru, un local de o incredibilă opulenţă. Cina îl costă o sută de unităţi. Shevek mâncă foarte puţin, deoarece mâncase la prânz, dar cedă la îndemnul Veei de a bea două-trei pahare de vin, care se dovedi mai plăcut decât se aşteptase şi nu părea să aibă vreun efect nociv asupra procesului său de gândire. Nu avu bani îndeajuns pentru achitarea notei, dar Vea nu se oferi în nici un fel să contribuie, sugerându-i, pur şi simplu, să scrie un cec, iar Shevek se supuse. Apoi luară o maşină închiriată până la apartamentul Veei; şi acum îl lăsă să achite şoferului. Oare, se întreba el, Vea este o prostituată, una din acele misterioase entităţi? Dar prostituatele, aşa cum scria Odo despre ele, erau femei sărace, iar Vea, cu siguranţă, nu era săracă. Petrecerea "ei", îi spusese, era pregătită de bucătarul "ei", de servitoarea "ei" şi de furnizorul "ei". Mai mult, bărbaţii de la Universitate vorbeau despre prostituate cu dispreţ, ca despre nişte fiinţe împuţite, în timp ce Vea, în ciuda farmecelor ei permanente, dovedea o asemenea sensibilitate la discuţiile pe faţă despre orice subiect sexual încât Shevek îşi controla vorbele la fel cum ar fi făcut-o, acasă, cu un copil ruşinos de zece ani. Una peste alta, nu îşi dădea seama cine este Vea cu adevărat.
Camerele ocupate de Vea erau spaţioase şi luxoase, ferestrele oferind imagini scânteietoare ale luminilor din Nio, mobilate complet în alb; până şi covoarele erau albe. Dar Shevek devenea foarte dur când era vorba de lux şi, mai mult decât atât, era şi extrem de somnoros. Oaspeţii nu erau aşteptaţi să sosească mai devreme de o oră. În timp ce Vea se schimba, Shevek adormi într-un uriaş fotoliu alb din living-room. Îl trezi servitoarea, zăngănind ceva pe masă, la timp pentru a o vedea pe Vea revenind, îmbrăcată de data aceasta în ţinuta oficială de seară a femeilor iotiene, o fustă lungă, plisată, căzând drept de pe şolduri, lăsându-i mijlocul complet dezgolit. Pe buric îi strălucea un mic giuvaer, exact ca în pozele pe care le văzuse cu Tirin şi Bedap cu un sfert de secol în urmă, la Institutul Regional de Ştiinţe din nord-vest, chiar aşa. Pe jumătate trezit şi complet excitat, Shevek o aţinti cu privirea.