— Dar cum… cum le reconciliaţi? întrebă ruşinosul, nerăbdător.
— Nu ştiu, răspunse Shevek, aproape râzând, de disperare. Lucrez de multă vreme la asta. În definitiv, piatra chiar că loveşte copacul. Nici pura secvenţă, nici pura unitate nu o pot explica. Nu avem nevoie de puritate ci de complexitate, de relaţia dintre cauză şi efect, dintre mijloace şi scop. Modelul cosmosului propus de noi trebuie să fie la fel de inepuizabil ca şi cosmosul. O complexitate care include nu numai durata, dar şi creaţia, nu numai existenţa dar şi devenirea, nu numai geometria, dar şi etica. Nu urmărim răspunsul, ci maniera în care să punem întrebarea…
— Totul sună foarte bine, dar industria are nevoie de răspunsuri, spuse Dearri.
Shevek se întoarse fără grabă, privi în jos, către el, şi nu mai scoase nici o vorbă. Urmă o tăcere apăsătoare în care Vea pătrunse cu un salt, graţioasă şi inconsistentă, revenind la tema prezicerii viitorului. Alţi invitaţi se dovediră atraşi de subiect şi toţi începură a-şi istorisi propriile experienţe cu prezicători şi clarvăzători.
Shevek se hotărî să nu mai spună nimic, indiferent de ce va fi întrebat. Era mai însetat ca niciodată, îngăduind ospătarului să îi umple din nou paharul pentru a sorbi lichidul plăcut, spumos. Privi în jurul său, în încăpere, încercând să-şi atenueze mânia prin observarea altor oameni, dar şi aceştia se comportau emoţional, pentru ioticieni, strigând, râzând tare, întrerupându-se unul pe altul. Un cuplu se deda la avansuri sexuale într-un colţ. Shevek se uită în altă parte, dezgustat. Erau egoişti chiar şi când era vorba de sex? Să te mângâi şi să te împerechezi în faţa oamenilor necuplaţi e la fel de vulgar ca şi cum ai mânca în faţa unor oameni flămânzi. Îşi îndreptă atenţia către grupul din jurul său. Renunţaseră cu toţii la predicţii şi se ocupau acum de politică. Erau antrenaţi într-o discuţie despre război, despre ceea ce va face Thu şi ce va face A-Io după aceea şi ce va face CGM în etapa următoare.
— De ce vorbiţi numai în termeni abstracţi? întrebă el, brusc, întrebându-se, în timp ce vorbea, de ce vorbeşte când se hotărâse să nu mai scoată o vorbă. Nu e vorba de nume de ţări ci de oameni care se omoară unul pe altul. De ce se duc soldaţii acolo? De ce se duce un om să omoare străini?
— Doar pentru asta sunt soldaţii, îi răspunse o femeie mică, blondă, cu un opal în buric.
Mai mulţi bărbaţi începură să-i explice principiul suveranităţii naţionale, dar Vea îi întrerupse.
— Dar lăsaţi-l să vorbească. Shevek, tu cum ai rezolva problema?
— Soluţia e în ochii tuturor.
— Unde?
— Anarres!
— Dar ceea ce faceţi voi, oamenii de pe lună, nu rezolvă problemele noastre de aici.
— Problema omului este aceea. Supravieţuire. Specie, grup, individ.
— Autoapărarea naţională…, strigă cineva.
Ei veniră cu argumente, el aduse argumente. Shevek ştia ce vrea să spună şi ştia că vorbele sale trebuie să convingă pe toată lumea, fiind limpezi, şi adevărate, dar, într-un fel, nu izbuti să se exprime cum trebuie. Toţi strigau cât îi ţinea gura. Femeia cea mică şi blondă bătu cu palma braţul larg al fotoliului în care era aşezată, iar Shevek se aşeză pe el.
— Hello, Om din Lună! spuse ea.
Pentru o vreme, Vea se alăturase altui grup, dar acum era din nou lângă el. Chipul ei era aprins, iar ochii păreau mari şi lichizi. 1 se păru că-l vede pe Pae la celălalt capăt al încăperii, dar erau atâtea chipuri încât se suprapuneau unul pe altul. Totul se derula cu întreruperi, cu spaţii albe, de parcă i s-ar fi îngăduit să asiste, din dosul scenei, la funcţionarea Cosmosului Ciclic al vechii ipoteze a lui Gvarab.
— Principiul autorităţii legale trebuie menţinut, altfel vom degenera într-o simplă anarhie! se auzi vocea tunătoare a unui bărbat gras, încruntat.
— Da, da, veţi degenera! se auzi replica lui Shevek. Noi o facem de o sută cincizeci de ani, deja.
Degetele de la picioarele femeii mici şi blonde, în sandale argintii, ieşeau la iveală de sub fusta cusută peste tot cu sute şi sute de perle minuscule.
— Dar povesteşte-ne despre Anarres, cum este în realitate! spuse Vea. Este chiar atât de nemaipomenit acolo?
În mintea lui Shevek îşi făcu apariţia ceva întunecat, umbrind totul. Gura îi era uscată. Termină paharul pe care ospătarul tocmai i-l turnase.
— Nu ştiu, începu el, simţindu-şi limba pe jumătate paralizată. Nu, nu e nemaipomenit. E o lume urâtă. Nu ca aceasta. Anarres e plină de praf şi de dealuri pustiite. Sărăcăcioasă, aridă. Nici oamenii nu sunt frumoşi. Au mâinile şi picioarele mari, ca mine şi ca ospătarul de colo. Dar nu au burţile mari. Se murdăresc rău şi fac baie împreună; nimeni nu face aşa ceva aici. Oraşele sunt mici şi anoste, îngrozitoare. Viaţa este plictisitoare, doar muncă grea. Nu poţi avea întotdeauna tot ce-ţi place, nici măcar ce îţi trebuie, deoarece nu este destul. Voi, urrasienii, aveţi destul. Destul aer, destulă ploaie, iarbă, oceane, hrană, muzică, fabrici, clădiri, maşini, cărţi, îmbrăcăminte, istorie. Voi sunteţi bogaţi, voi posedaţi. Noi suntem săraci, noi ducem lipsă. Voi aveţi, noi nu avem. Totul e frumos aici. Doar chipurile nu sunt frumoase. Pe Anarres nimic nu e frumos, cu excepţia chipurilor. Chipurile celorlalţi, bărbaţi şi femei. Nu avem nimic în afară de asta, nimic decât unul pe celălalt. Aici vezi giuvaerurile, acolo vezi ochii. Iar în ochi zăreşti splendoarea, splendoarea spiritului uman. Pentru că bărbaţii şi femeile noastre sunt oameni liberi — neavând nimic, sunt liberi. Pe când voi, posesorii, sunteţi posedaţi. Sunteţi cu toţii în închisoare. Fiecare singur, solitar, cu o grămadă de avuţii. Trăiţi în închisoare, muriţi în închisoare. Asta e tot ce pot distinge în ochii voştri — zidul, zidul!
Toţi îl priveau. Shevek auzea sonoritatea vocii sale încă răsunând în tăcere, îşi simţea urechile arzând. Întunericul, vidul, puseră din nou stăpânire pe mintea lui.
— Mă simt ameţit, spuse el şi se ridică.
— Vino pe aici, spuse Vea luându-l de braţ, râzând uşor, cu răsuflarea întretăiată.
Shevek o urmă pe când îşi croia drum printre oameni. Îşi simţea chipul foarte palid, iar ameţeala nu-i trecu; spera că îl duce la baie, ori la o fereastră de unde să poată respira aer curat. Dar camera în care intrară era mare şi luminată slab, prin reflecţie. Un pat înalt, alb, se înălţa lângă perete; o oglindă acoperea jumătate dintr-un alt perete. Se simţea o mireasmă cunoscută, dulce, a draperiilor şi lenjeriei, parfumul folosit de Vea.
— Eşti mult prea mult, spuse Vea, oprindu-se direct înaintea lui, privindu-l drept în faţă, în obscuritatea camerei, cu râsul acela fără să răsufle. Într-adevăr, mult prea mult! Eşti imposibil, magnific! O, expresiile de pe chipurile lor! Trebuie să te sărut pentru asta! adăugă ea, punându-i mâinile pe umeri, ridicându-se pe vârfuri şi oferindu-i gura, gâtul alb şi sânii dezgoliţi.
Shevek o prinse în braţe şi o sărută pe gură, forţându-i capul pe spate, apoi gâtul şi sânii. Ea se supuse, la început, de parcă nu avea oase, apoi se zvârcoli puţin, râzând şi împingându-l fără prea multă forţă şi începu să vorbească.
— A, nu, nu, poartă-te frumos! Hai, chiar că trebuie să ne întoarcem la petrecere. Nu, Shevek, calmează-te, asta nu se face!
Dar el nu-i acordă nici un fel de atenţie. O trase cu el către pat, iar ea îl urmă, deşi continuă să vorbească. Cu o mână începu să scotocească prin hainele complicate pe care le purta şi izbuti să-şi desfacă pantalonii. Urmă apoi îmbrăcămintea Veei, cordonul prins jos, în talie, dar foarte strâns, pe care nu-l putea slăbi.