Takver îngenunche pentru a-şi scoate cizma. Se uită de câteva ori în direcţia lui Shevek, dar nu se apropie de el, nici nu încercă să-l atingă şi pentru o vreme, nu spuse nimic. Când vorbi din nou, glasul ei nu mai era puternic şi încordat ca mai înainte, având din nou calitatea sa naturală, uşor răguşit, molatec.
— Ce ai de gând să faci, Shev?
— Nu mai e nimic de făcut.
— Vom tipări cartea. Formăm un sindicat de tipografi, învăţăm să punem în pagină şi o scoatem.
— Hârtia se găseşte în cantităţi minime. Nici un fel de tipărituri neesenţiale. Doar publicaţiile CPD, până când plantaţiile de holum vor scăpa de secetă.
— Atunci, poţi să modifici în vreun fel prezentarea? Să maschezi tot ce spui? Împodobeşte-o cu zorzoane secvenţiale, în aşa fel încât el s-o accepte.
— Nu poţi deghiza negrul în alb.
Takver nu îl întrebă dacă nu îl poate cumva ocoli pe Sabul, dacă nu poate trece peste capul său. Nimeni, pe Anarres, nu trebuia să treacă peste capul altcuiva. Nu existau ocolişuri. Dacă nu puteai lucra în solidaritate cu ceilalţi membri din sindicatul tău, lucrai de unul singur.
— Ce-ar fi dacă…, începu ea şi se opri.
Se ridică şi-şi puse cizmele lângă gura de încălzire, să se usuce. Îşi scoase haina, o puse în cuier şi îşi înfăşură umerii cu un şal greu; ţesut manual. Se aşeză pe platforma-pat, gemând puţin, atunci când trebui să coboare ultimii centimetri. Privi profilul lui Shevek, care se afla între ea şi ferestre.
— Ce-ar fi dacă te-ai oferi să-l laşi să semneze drept coautor? Ca la prima lucrare pe care ai scris-o.
— Sabul nu-şi va pune numele pe "speculaţii superstiţios-religioase".
— Eşti sigur? Eşti sigur că nu asta este exact ce-şi doreşte? Îşi dă scama ce are în faţă, ştie ce ai făcut. Întotdeauna ai spus că e un om perspicace. Ştie că asta o să-l arunce pe el şi întreaga şcoală secvenţială la lada de gunoi. Dar dacă ar putea împărţi cu tine? Dacă ar împărţi creditul? El nu e altceva decât un egoist. Dacă ar putea spune că asta e cartea lui…
— E ca şi cum te-aş împărţi pe tine cu el, ca pe cartea asta, spuse Shevek cu amărăciune.
— Nu pune problema în felul ăsta, Shev. Cartea este aceea care contează, ideile. Ascultă. Vrem să păstrăm acest copil, să se nască în mijlocul nostru, vrem să-l iubim. Dar dacă, dintr-un motiv anume, ar muri dacă l-am păstra şi n-ar putea supravieţui decât într-o creşă, dacă niciodată nu l-am mai putea vedea, ori nici nu i-am cunoaşte numele — dacă am avea de ales, ce variantă am alege? Să păstrăm copilul născut mort, ori să dăm viaţă?
— Nu ştiu, răspunse el, cu capul în mâini, frecându-şi fruntea, îndurerat. Da, desigur. Da. Numai că asta… Dar eu…
— Frate, suflet drag, spuse Takver, împreunându-şi mâinile în poală, dar fără a încerca să se apropie de el. Nu contează ce nume e pe carte. Oamenii vor şti. Adevărul este în carte.
— Cartea sunt eu, răspunse Shevek, apoi închise ochii şi rămase nemişcat, iar Takver se apropie de el, timidă, atingându-l la fel de uşor de parcă ar fi atins o rană.
La începutul anul 164, prima versiune incompletă, drastic cenzurată a Principiilor Simultaneităţii a văzut lumina tiparului la Abbenay, cu Sabul şi Shevek drept coautori. CPD-ul tipărea numai rapoarte esenţiale şi directive, dar Sabul dispunea de influenţă la Presă şi la divizia de informaţii a CPD şi îi convinsese de valoarea propagandistică a cărţii în străinătate. Urras, spunea el, se bucură de seceta şi posibilitatea foametei pe Anarres; ultimul transport de ziare iotice era plin de profeţii sumbre cu privire la prăbuşirea iminentă a economiei odoniene. Ce infirmare mai bună poate exista, spunea Sabul, decât publicarea unei lucrări majore de gândire pură, "un monument al ştiinţei", spunea el în recenzia revizuită, "ridicându-se deasupra adversităţilor materiale pentru a demonstra vitalitatea inepuizabilă a societăţii odoniene şi triumful său asupra proprietarismului arhaic în fiecare sector al gândirii umane."
Aşadar, lucrarea a fost tipărită, iar cincisprezece din cele trei sute de exemplare au mers la bordul transportorului iotian Înţeleptul. Shevek n-a deschis niciodată vreun exemplar al cărţii tipărite. Cu toate acestea, în pachetul pentru export, introdusese o copie a versiunii originale, complete, scrise de mână. O însemnare de pe copertă cerea ca aceasta să fie înmânată doctorului Atro, de la Facultatea de Ştiinţe Nobile a Universităţii Ieu Eun, cu complimentele autorului. Era evident că Sabul, care urma să îşi dea acordul final pentru pachet, va observa adăugirea. Dacă scosese manuscrisul, ori îl lăsase în pachet, Shevek nu ştia. Îl putea confisca, din invidie, ori îi putea da drumul, ştiind că prescurtarea lui neputincioasă nu va avea efectul dorit asupra fizicienilor urrasieni. Nu i-a spus nimic lui Shevek despre manuscris. Shevek n-a întrebat.
În primăvara aceea Shevek nu a spus nimănui mare lucru. Acceptase o repartizare voluntară, lucrări de construcţie la o nouă uzină de reciclarea apei în zona de sud a oraşului Abbenay şi mai toată ziua era plecat la acest şantier, ori preda. Revenise la studiile sale în fizica subatomică, adesea petrecându-şi serile la acceleratorul institutului, sau în laboratoare, împreună cu specialiştii în particule. În prezenţa lui Takver şi a prietenilor lor era tăcut, sobru, blând şi distant.
Pântecele lui Takver crescuse foarte mult şi mergea ca o persoană care cară un coş mare, greu, cu lenjerie. Continuase munca la laboratoarele cu peşti până când a găsit şi a pregătit un înlocuitor adecvat, după care veni acasă, unde începu imediat travaliul, la mai mult de o decadă peste termen. Shevek sosi şi el, spre seară.
— Ai putea să te duci după moaşă, spuse Takver. Spune-i că am contracţii la distanţă de patru sau cinci minute, dar că nu se înteţesc prea mult, aşa că nu te grăbi prea tare.
Shevek se grăbi, iar când constată că moaşa e plecată, îl cuprinse panica. Atât moaşa cât şi medicul de bloc erau plecaţi şi nici unul nu lăsase un bilet pe uşă în care să spună unde pot fi găsiţi, cum făceau de obicei. Inima lui Shevek începu să-i bată sălbatic în piept şi deodată văzu lucrurile cu o claritate înspăimântătoare. Văzu că această absenţă a ajutorului era un semn rău. Se îndepărtase de Takver din timpul iernii, de când cu hotărârea în legătură cu cartea. Ea fusese tot mai tăcută, pasivă, răbdătoare. Acum îi înţelegea pasivitatea; însemna pregătirea de moarte. Ea era aceea care se îndepărtase de el, iar el nu încercase s-o urmeze. Nu văzuse decât amărăciunea din inima lui, niciodată teama sau curajul ei. O lăsase în pace deoarece dorise să fie lăsat în pace şi în felul acesta ea îşi continuase drumul, mersese departe, prea departe, va merge mai departe singură, pentru totdeauna.
Alergă la clinica blocului, ajungând acolo cu respiraţia atât de precipitată şi cu o asemenea slăbiciune în picioare încât îşi închipuiră că face un atac de cord. Explică situaţia. Trimiseră un mesaj altei moaşe şi îl sfătuiră să meargă acasă, poate că partenera lui nu vrea să fie singură. Se întoarse acasă şi cu fiecare pas creştea în el panica, teroarea, certitudinea pierderii. Takver nu avea timp de scene afective; era ocupată. Îndepărtase totul de pe platforma-pat, cu excepţia unui cearşaf curat, iar acum era ocupată cu naşterea unui copil. Nu urla, nu ţipa, nu simţea durerea, dar când începea fiecare contracţie o stăpânea prin control muscular şi respiratoriu, după care scotea un fel de "ufff", ca unul care face un efort teribil de a ridica o greutate mare. Shevek nu văzuse niciodată o activitate care să folosească în felul acesta întreaga energie a corpului omenesc.