Turnurile oraşului se înălţau în ceaţă, uriaşe scări de lumină tulbure. Trenuri treceau pe sus, fulgere orbitoare sfâşiau noaptea. Ziduri masive de piatră şi sticlă dominau traseele automobilelor şi troleelor. Piatră, oţel, sticlă, lumină electrică. Nici o figură umană.
— Dr. Shevek, aici este Nio Esseia. Dar s-a hotărât că ar fi mai bine ca pentru început să vă ţinem departe de aglomeraţia oraşului. Mergem direct la Universitate.
În interiorul moale, capitonat al maşinii se aflau cinci bărbaţi împreună cu el. Îi arătau obiectivele mai importante, dar prin ceaţă nu putea discerne care din clădirile mari, abia conturate, trecând în zbor prin faţa ochilor săi era Curtea Supremă şi care Muzeul Naţional, care Directoratul şi care Senatul. Traversară un râu sau un estuar; milioanele de lumini ale oraşului Nio Esseia, estompate de ceaţă, tremurau pe apa neagră, în spatele lor. Drumul se întunecă, ceaţa era tot mai densă, şoferul reduse viteza. Lumina farurilor era reflectată de ceaţa din faţă ca de un zid care continua să se retragă simultan cu înaintarea lor. Shevek stătea uşor aplecat în faţă, privind afară. Nici ochii, nici mintea nu i se concentrau pe ceva anume, dar arăta distant şi grav, iar ceilalţi bărbaţi discutau în surdină, respectându-i tăcerea.
Ce să fie întunecimea ceva mai densă care se prelingea fără încetare de-a lungul drumului? Copaci? Oare, de când părăsiseră oraşul, nu merseseră decât printre copaci? Îi reveni în minte cuvântul iotic: "pădure". Nu se vor trezi pe neaşteptate în deşert. Copacii continuau să apară, pe coama dealului următor şi pe a celuilalt şi tot aşa, verticali în răcoarea dulceagă a cetii, interminabili, o pădure acoperind întreaga lume, o interferenţă pâlpâindă de vieţi, o mişcare întunecată a frunzelor în noapte. Apoi, pe când Shevek stătea aşa, minunându-se, când maşina ieşi din ceaţa de pe valea râului într-un aer mai limpede, pentru o clipă, din întunecimea frunzişului de pe marginea drumului îl privi un chip.
Nu semăna cu nici un chip uman. Era lung cât braţul său şi înspăimântător de alb. Respiraţia ţâşnea ca un abur din ceea ce ar fi trebuit să fie nările şi — înfiorător, fără doar şi poate, mai era şi un ochi. Un ochi mare, negru, trist, poate chiar cinic, dispărut în străfulgerarea farurilor.
— Ce-a fost asta?
— Un măgar, nu?
— Un animal?
— Da, un animal. Dumnezeule, aveţi dreptate! Pe Anarres nu aveţi nici un fel de animale mari, nu-i aşa?
— Măgarul este un fel de cal, explică uniţi dintre însoţitori, iar un altul, cu o voce fermă, de om în vârstă, adăugă:
— Acela a fost cal. Măgarii nu cresc atât de mari.
Doreau să converseze cu el, dar Shevek din nou nu îi asculta. Se gândea la Takver. Se întreba ce semnificaţie ar fi avut pentru Takver privirea aceea profundă, fără sens, întunecată, din noapte. Ea întotdeauna considerase că toate vieţile sunt corelate, bucurându-se de înrudirea cu peştii din acvariile din laboratoarele ei, căutând experienţa existenţei dincolo de limitele umane. Takver ar fi ştiut cum să răspundă din privire ochiului acela din întunecimea de sub copaci.
— În faţă este Ieu Eun. Sunt destul de mulţi aceia care au venit să vă întâmpine, dr. Shevek: Rectorul, mai mulţi Directori, chiar şi Cancelarul, desigur. Tot felul de persoane importante. Dar dacă sunteţi obosit, vom încheia formalităţile cât mai repede cu putinţă.
Formalităţile au durat câteva ceasuri. Ulterior, niciodată nu şi le-a putut aminti cu precizie. A fost împins din cutia neagră şi strâmtă a maşinii într-o altă cutie imensă, luminoasă, plină de lume — sute de oameni, sub un plafon aurit de care atârnau lămpi de cristal. A fost prezentat tuturor acelor oameni. Toţi erau mai scunzi decât el şi fără păr. Nici puţinele femei prezente nu aveau păr pe cap; în sfârşit, şi-a dat seama că aceştia trebuie să-şi radă tot părul, chiar şi părul fin, moale, scurt de pe corp, caracteristic rasei sale, precum şi părul de pe cap. Dar compensau cu îmbrăcămintea minunată, uimitoare în privinţa croielii şi culorii, femeile cu rochii lungi care atingeau podeaua, cu sânii descoperiţi, talia, gâtul şi capul împodobite cu bijuterii, dantelă şi voaluri, bărbaţii în pantaloni şi haine sau tunici roşii, albastre, violete, aurii, verzi, cu mânecile despicate si cascade de dantelă, ori veşminte lungi purpurii, ori verde-închis, sau negre care se deschideau în dreptul genunchilor pentru a dezvălui ciorapii albi cu jartiere de argint. În memoria lui Shevek şi-a făcut apariţia un alt cuvânt iotic, unul pentru care nu găsise niciodată un corespondent, deşi îi plăcea cum sună: "splendoare". Oamenii aceştia trăiau în splendoare. Au fost rostite discursuri. Preşedintele Senatului Naţiunii A-Io, un bărbat cu ochii stranii, reci, a propus un toast.
— Pentru noua eră a frăţiei dintre Planetele Gemene şi pentru vestitorul acestei noi ere, preadistinsul şi multiubirul nostru oaspete, dr. Shevek din Anarres!
Cancelarul Universităţii i s-a adresat cu căldură, Întâiul Director al naţiunii i-a vorbit serios, a fost prezentat ambasadorilor, astronauţilor, fizicienilor, politicienilor şi multor altora, toţi cu titluri lungi şi denumiri onorifice atât înaintea numelor cât şi după acestea, iar ei i s-au adresat şi el le-a răspuns, dar după aceea nu şi-a mai amintit vorbele nici unuia dintre ei, cu atât mai puţin răspunsurile sale. Foarte târziu în noapte se afla în mijlocul unui mic grup, traversând prin ploaia caldă un mic parc, ori o piaţă. Sub tălpi avea senzaţia elastică a ierbii vii; a recunoscut-o, pentru că se plimbase prin Parcul Triunghiular din Abbenay. Amintirea deosebit de vie şi atingerea răcoroasă a vântului nopţii îl treziseră. Sufletul i-a ieşit din ascunzătoare.
Însoţitorii l-au condus într-o clădire şi apoi într-o încăpere care, au explicat ei, era "a lui".
Era o încăpere mare, de aproximativ zece metri lungime, evident o cameră comună, deoarece nu se vedeau nici un fel de despărţituri ori platforme pentru dormit; cei trei bărbaţi care se mai aflau încă în compania lui erau, probabil, colegii săi de cameră. Era o cameră comună deosebit de frumoasă, cu un întreg perete de ferestre, fiecare împărţită de o coloană zveltă care se înălţa ca un copac pentru a alcătui un arc dublu în partea superioară. Podeaua era acoperită cu o mochetă purpurie, iar la cealaltă extremitate a încăperii ardea focul într-un cămin deschis. Shevek a traversat camera şi s-a oprit în faţa focului. Nu mai văzuse lemn ars pentru a produce căldură, dar nu se mai putea mira. A întins mâinile către căldura îmbietoare şi s-a aşezat pe un scaun de marmură şlefuită, în faţa focului.
Cel mai tânăr dintre bărbaţii care îl însoţiseră s-a aşezat la extremitatea opusă a căminului. Ceilalţi doi încă mai vorbeau. Discutau despre fizică, dar Shevek nu a încercat să urmărească ce spuneau. Tânărul i s-a adresat cu glas scăzut:
— Mă întreb cum trebuie să vă simţiţi, dr. Shevek.
— Mă simt greu, a răspuns Shevek întinzându-şi picioarele şi aplecându-se înainte pentru a primi pe faţă căldura focului.
— Greu?
— Probabil gravitaţia. Ori poate că sunt obosit, a explicat el privind către interlocutor, dar prin dogoarea focului chipul nu se distingea limpede, doar sclipirea unui lanţ de aur şi roşul închis, rubiniu al robei. Nu vă cunosc numele.