Nu putea privi un asemenea efort fără a încerca să participe. Putea servi ca mâner şi proptea, atunci când ea simţea nevoia. Ajunseră la acest aranjament foarte repede, prin încercări şi eşecuri, şi îl menţinură chiar şi după sosirea moaşei. Takver născu pe propriile-i picioare, aşezată pe vine, cu faţa lipită de coapsa lui Shevek şi mâinile strânse de braţele lui încordate.
— Gata, spuse moaşa, calmă, printre pufăiturile de locomotivă ale respiraţiei lui Takver, prinzând creatura alunecoasă, dar recognoscibil umană, în momentul în care îşi făcu apariţia pe lume. Urmă un şuvoi de sânge şi o masă amorfă de ceva neomenesc, neviu. Teroarea pe care o uitase îl cuprinse din nou pe Shevek, de două ori mai mare. Ceea ce vedea, era moarte. Takver îi eliberase braţele şi stătea făcută grămadă, lipsită de vlagă, la picioarele lui. Se aplecă asupra ei, încă sub impresia groazei şi milei.
— Asta este, spuse moaşa. Ajut-o să se dea la o parte, ca să pot face curat.
— Vreau să mă spăl, spuse Takver, abia auzit.
— Ajut-o. Ajut-o să se spele. Acolo sunt haine sterile.
— Uau-uau-uau, se auzi o altă voce.
Camera părea plina de lume.
— Uite ce e, spuse moaşa, du-i copilul la piept, ca să ajuţi la oprirea hemoragiei. Vreau să pun placenta asta în congelatorul de la clinică. Nu durează mai mult de zece minute.
— Unde… unde e… ?
— În pătuţ, răspunse moaşa, plecând.
Shevek localiză pătuţul foarte mic, acela care timp de patru decade aşteptase pregătit într-un colţ şi pe copilul din el. Cumva, în această extremă precipitare a evenimentelor, moaşa găsise timp să spele copilul şi chiar să-i pună un fel de cămaşă, aşa că nu mai era atât de alunecos, ca un peşte, ca atunci când îl văzuse pentru prima dată. După-amiaza se întunecase cu aceeaşi rapiditate specifică şi lipsa unei perioade de trecere. Lampa era aprinsă. Shevek ridică copilul şi i-l duse lui Takver. Chipul său era incredibil de mic şi delicat, cu pleoape mari, închise, cu aspect fragil.
— Dă-mi-l, spunea Takver. O, grăbeşte-te, te rog, dă-mi-l.
Shevek traversă camera cu copilul şi, foarte atent, îl puse pe abdomenul lui Takver.
— Ah! exclamă ea uşor, un strigăt de triumf pur. Ce este? mai întrebă ea, după o vreme, somnoroasă.
Shevek era aşezat alături de ea, pe marginea platformei-pat. Cercetă copilul atent, oarecum surprins de lungimea veşmântului în contrast cu micimea deosebită a membrelor.
— Fată!
Moaşa reveni şi dădu ocol camerei, punând lucrurile la locul lor.
— Aţi făcut o treabă clasa-ntâi, remarcă ea, adresându-se amândurora, la care ei consimţiră fără comentarii. Ne vedem din nou dimineaţă, mai spuse ea, înainte de plecare.
Copilul şi Takver erau deja adormiţi. Shevek puse capul pe pernă, lângă Takver. Era obişnuit cu mirosul ei plăcut, de mosc. De data aceasta, se schimbase; devenise un parfum greu şi abia perceptibil, încărcat de somn. Foarte uşor, puse un braţ peste ea, aşa cum dormea, pe o parte, cu copilul la piept. Adormi şi el, în camera mustind de viaţă.
Un odonian se angaja la monogamie în acelaşi fel în care se angaja la o societate mixtă de producţie, un spectacol de balet sau o fabrică de săpun. Parteneriatul era o federaţie constituită voluntar, ca oricare alta. Atâta vreme cât funcţiona, funcţiona, iar dacă nu mai funcţiona, înceta să mai existe. Nu era o instituţie, ci o funcţie. Nu dispunea de nici o consfinţire decât aceea a conştiinţei particulare.
Toate acestea erau în deplin acord cu teoria socială odoniană. Validitatea promisiunii, chiar promisiunea pe termen nelimitat, era adânc înrădăcinată în gândirea lui Odo, chiar dacă ar fi putut părea că insistenţa ei pe libertatea de a schimba ar invalida ideea de promisiune sau de angajament; în esenţă, libertatea făcea promisiunea lipsită de sens. O promisiune este o direcţie adoptată, o autolimitare a alegerii. Aşa cum precizase Odo, dacă nu este abordată nici o direcţie, dacă nimeni nu merge niciunde, nu va avea loc nici o schimbare. Libertatea individuală de a alege şi de a transforma va rămâne neutilizată, exact ca şi cum te-ai afla în închisoare, o închisoare construită de fiecare, un labirint în care nici o cale nu e mai bună decât alta. Aşa că Odo a ajuns să vadă promisiunea, angajamentul, ideea de fidelitate, ca fiind esenţiale în complexitatea libertăţii.
Mulţi considerau că această idee a fidelităţii e aplicată greşit la viaţa sexuală. Feminitatea lui Odo o dirijase, spuneau ei, către un refuz al adevăratei libertăţi sexuale, aici, dacă nu în altă parte. Întrucât tot atâtea femei cât şi bărbaţi veneau cu asemenea critici, părea că nu masculinitatea era elementul pe care Odo nu izbutise să-l înţeleagă, ci un întreg tip, sau secţiune a umanităţii, oameni pentru care experimentul este chiar esenţa plăcerii sexuale.
Deşi poate că nu i-a înţeles pe aceştia, considerându-i aberaţii proprietariste de la normă — specia umană fiind, dacă nu o specie determinată de împerechere, cel puţin o specie supusă timpului — cu toate acestea, s-a ocupat mai bine de aceia conduşi de promiscuitate decât de cei care încercau un parteneriat pe termen lung. Nici o lege, nici o limită, nici o penalizare, nici un fel de pedeapsă ori dezaprobare nu se aplicau vreunei practici sexuale, de orice fel, cu excepţia violării unui copil ori a unei femei, pentru care vecinii violatorului puteau veni cu o răzbunare sumară, dacă acesta nu ajungea, prompt, în mâinile mai blânde ale unui centru terapeutic. Dar molestarea era extrem de rară într-o societate în care împlinirea completă constituia norma de la pubertate încolo, iar singura limită socială impusă activităţii sexuale era aceea de mijloc, de presiune în favoarea caracterului privat, un fel de modestie impusă de caracterul comun al vieţii.
Pe de altă parte, aceia care se angajau să formeze şi să menţină un parteneriat, fie acesta homosexual sau heterosexual, întâmpinau probleme necunoscute acelora mulţumiţi de relaţii sexuale oriunde le găseau. Aceştia trebuie să facă faţă nu numai geloziei şi spiritului posesiv şi altor boli ale pasiunii pentru care uniunea monogamă oferă un mediu de dezvoltare atât de propice, dar şi presiunilor din exterior ale organizării sociale: Un cuplu care se angaja la parteneriat, o făcea ştiind că pot fi despărţiţi în orice moment de exigenţele distribuirii forţei de muncă.
Divlab, administraţia diviziunii muncii, încerca să ţină cuplurile împreună şi să le reunească, la cerere, cât mai curând posibil, doar că aşa ceva nu era întotdeauna posibil, mai ales în însărcinări urgente; nimeni nu se aştepta ca Divlab să refacă liste intregi şi să reprogrameze computerele în încercarea de a face aşa ceva. Pentru a supravieţui, pentru a face ceva din viaţă, anarresianul ştia că trebuie să fie gata să meargă acolo unde este nevoie de el şi să facă treaba care trebuie făcută. Creştea, ştiind că distribuţia muncii este factorul principal al vieţii, o necesitate socială imediată, permanentă, în vreme ce viaţa conjugală este o problemă personală, o opţiune care nu poate fi făcută decât în contextul opţiunii mai largi.
Dar arunci când o direcţie este aleasă liber şi din toată inima, poate părea că toate nu fac decât să avanseze lucrurile. Aşa că posibilitatea şi actualitatea separării adesea serveau la consolidarea loialităţii partenerilor. Dar, a întreţine o autentică fidelitate spontană într-o societate care nu are nici un fel de sancţiuni legale sau morale împotriva infidelităţii şi pentru a o menţine în timpul unor separaţii voluntar acceptate care pot interveni în orice moment şi dura ani de zile, asta însemna o provocare. Numai că fiinţei umane îi place să fie provocată, căutând libertatea în adversitate.