— Un discurs! Un discurs!
— Şşşt!
— De ce şşşt? Copilul ăsta ar dormi şi în timpul unui cataclism.
— Potoliţi-vă. Mă simt emoţionat, spuse Shevek, ridicând paharul de suc. Vreau să spun… Uite ce vreau să spun. Mă bucur că Sadik s-a născut acum, într-un an greu, în timpuri grele, când avem nevoie de frăţia noastră. Mă bucur că s-a născut acum şi aici. Mă bucur că e de-a noastră, odoniană, fiica şi sora noastră. Mă bucur că e sora lui Bedap. Că e sora lui Sabul, chiar şi a lui Sabul! Beau pentru această speranţă: că atât cât va trăi, Sadik îşi va iubi surorile şi fraţii la fel de mult, la fel de voioasă, cum o fac eu în seara aceasta. Şi ca să plouă…
CPD-ul, principalii utilizatori ai radioului, telefonului şi poştei, coordonau mijloacele de comunicare la mare distanţă, la fel cum coordonau mijloacele de călătorie şi expediţie la mare distanţă. Neexistând nici un fel de "afaceri" pe Anarres; în sensul promovării, reclamei, investirii, speculaţiei şi aşa mai departe, poşta consta mai ales din corespondenţă între sindicate industriale şi profesionale, din directivele şi buletinele de informare ale acestora, plus acelea ale CPD şi un volum nesemnificativ de scrisori personale. Trăind într-o societate unde fiecare se poate deplasa oricând şi oriunde doreşte un anarresian avea tendinţa de a-şi căuta prietenii acolo unde se află, nu acolo unde a fost. Telefoanele erau rareori utilizate în cadrul unei comunităţi; nu toate comunităţile erau chiar aşa de mari. Până şi Abbenay păstra îndeaproape modelul regional prin "blocurile" sale, cartierele semiautonome în care puteai ajunge la oricine, sau la orice doreai, pe jos. În felul acesta, convorbirile telefonice erau mai ales interurbane şi erau coordonate de CPD; convorbirile personale trebuiau stabilite anticipat, în scris, sau nu erau conversaţii ci simple mesaje lăsate la centrul CPD. Scrisorile erau nelipite, nu prin lege, desigur, ci prin convenţie. Comunicarea personală la mare distanţă este costisitoare în privinţa materialelor şi forţei de muncă şi întrucât economia privată şi publică erau totuna, exista un resentiment considerabil faţă de scris, sau telefon atunci când nu era necesar, fiind socotit un obicei trivial, cu o tentă de privatism, de egoism. Poate că din acest motiv scrisorile circulau nelipite; nu aveai dreptul să ceri oamenilor să poarte un mesaj pe care să nu-l poată citi. Dacă erai norocos, o scrisoare călătorea cu un dirijabil poştal al CPD, iar dacă nu erai norocos, cu un tren de produse. Până la urmă, ajungea la depozitul de poştă din oraşul unde era adresată şi rămânea acolo, neexistând poştaşi, până când cineva îi spunea adresantului că are o scrisoare, iar acesta venea să o ridice.
Totuşi, individul era acela care hotăra ce era şi ce nu era necesar. Shevek şi Takver îşi scriau unul altuia regulat, o dată pe decadă. El scria:
"Această călătorie nu a fost neplăcută, trei zile, cu un tren direct, de persoane. E o concentrare mare — trei mii de oameni, se zice. Efectele secetei sunt mult mai rele aici. Nu şi lipsurile. Mâncarea la cantină este aceeaşi raţie ca la Abbenay, doar că zilnic primeşti verdeţuri fierte la ambele mese, deoarece au un surplus local. Şi noi începem să simţim că beneficiem de un surplus. Dar ceea ce face mizeria de aici este climatul. Asta e pulberea. Aerul c uscat şi vântul suflă în permanenţă. Mai cad ploi de scurtă durată, dar la o oră după ploaie pământul se zvântă şi începe să se ridice praful. În anotimpul acesta a plouat mai puţin de jumătate din media anuală. Tuturor celor de la Proiect le crapă buzele, le sângerează nasul, au ochii iritaţi şi tuşesc. Pentru copii este deosebit de greu, vezi mulţi cu pielea şi ochii inflamaţi. Mă întreb dacă aş fi observat asta acum o jumătate de an. Devii mai atent atunci când eşti părinte. Munca e doar muncă şi toţi se poartă camaradereşte, dar vântul uscat epuizează. Seara trecută m-am gândit la Ne Theras, iar sunetul vântului în noapte era ca sunetul râului. Nu voi regreta această separare; mi-a îngăduit să văd că am început să dau mai puţin, ca şi cum eu te-aş poseda pe tine şi tu pe mine şi nu mai este nimic de făcut. Realitatea nu are nici o legătură cu posedarea. Ceea ce facem noi este să afirmăm deplinătatea Timpului. Spune-mi ce mai face Sadik. În zilele mele libere predau un curs unor oameni care m-au rugat. Una dintre fete este un matematician înnăscut şi o voi recomanda la Institut. Fratele tău, Shevek.
Takver îi răspundea:
"Sunt îngrijorată de un lucru destul de ciudat. Cursurile pentru trimestrul al treilea au fost afişate acum trei zile şi m-am dus să aflu ce orar vei avea la Inst. Dar pentru tine nu era trecut nici un curs şi nici o sală. Am crezut că te-au omis din greşeală, aşa că am trecut pe la Sind. membrilor, iar ei mi-au spus că da, vor să-ţi dea cursul de geometrie. Aşa că m-am dus la biroul de coord. al Inst, la bătrâna aceea cu nasul mare, şi ea nu ştia nimic, nu, nu, nu ştiu nimic, du-te la Centrală! E un nonsens, am spus eu şi m-am dus la Sabul. Dar el nu era la catedra de fiz. şi nu l-am văzut până acum deşi am mai trecut pe acolo de două ori, cu Sadik, care poartă o minunată pălărie albă tricotată de Terrus din fire nemercerizate şi arată nemaipomenit de bine.
Refuz să-l urmăresc pe Sabul în gaura de vierme ori în camera unde locuieşte. Poate că e plecat la muncă voluntară, ha! ha! Poate ar fi bine să telefonezi la Institut şi să afli ce fel de greşeală au făcut. De fapt, chiar că m-am dus la Centrală, dar nu era nici o nouă listare pentru tine. Oamenii de acolo au fost aşa cum trebuie, dar bătrâna cu nasul ăla e ineficientă şi neserviabilă şi pe nimeni nu interesează. Bedap are dreptate, am lăsat birocraţia să pună stăpânire pe noi. Te rog întoarce-te (cu matematiciana de geniu, dacă este necesar), sunt de acord că separarea este educaţională dar prezenţa ta este educaţia de care am nevoie. Capăt o cotă de jumătate de litru de suc de fructe plus calciu pe zi deoarece nu mai aveam lapte şi S. răcnea cât o ţinea gura. Doctorii, dragii de ei! Totul, întotdeauna, T."
Shevek n-a primit niciodată această scrisoare. Plecase din sud-est înainte ca aceasta să ajungă la depozitul de poştă de la Red Springs.
Erau aproape douăzeci şi cinci de mii de mile de la Red Springs la Abbenay. Un individ în deplasare ar fi făcut pur şi simplu autostopul, toate vehiculele de transport fiind disponibile ca vehicule de pasageri pentru atâţia oameni câţi puteau duce, dar, pentru că patru sute cincizeci de persoane erau redistribuite la posturile lor obişnuite din nord-vest, li s-a pus la dispoziţie un tren. Era alcătuit din vagoane de persoane, sau cel puţin din vagoane utilizate în acel moment pentru pasageri. Cel mai puţin popular era vagonul de marfă care purtase recent un transport de peşte afumat.
După un an de secetă, liniile normale de transport erau insuficiente, în ciuda eforturilor extraordinare ale lucrătorilor de la transporturi de a face faţă cerinţelor. Ei erau cea mai mare federaţie din societatea odoniană, autoorganizaţi, desigur, în sindicate regionale coordonate de reprezentanţi care se întruneau şi lucrau împreună cu CPD-urile locale şi centrale. Reţeaua întreţinută de federaţia de transport era eficientă în timpuri normale şi în cazuri de urgenţă limitate; era flexibilă, adaptabilă la situaţie, iar sindicaliştii de la transporturi manifestau o mare mândrie de echipă şi profesională. Îşi botezau locomotivele şi dirijabilele cu nume ca "Neîmblânzitul", "Trăinicie", "Mănâncă-Vânt"; aveau motto-uri: "Întotdeauna ajungem la destinaţie!", "Nimic nu este prea mult!". Dar acum, când regiuni întregi ale planetei erau ameninţate cu foametea dacă nu se aducea hrană din alte zone, când uriaşe detaşamente de lucrători pentru starea de necesitate trebuiau deplasaţi, cerinţele impuse transportului erau mult prea mari. Nu existau suficiente vehicule; nu erau destui oameni care să le conducă. Tot ce deţinea federaţia, cu aripi sau pe roţi, era pus în funcţiune, iar ucenici, muncitori pensionari, voluntari şi recruţi de urgenţă ajutau la funcţionarea camioanelor, trenurilor, navelor, porturilor, şantierelor navale.